Miscarea feminista nu era despre fericire”. Judeata aceasta, atribuita feministei Susan Faludi, pare sa fie o firmatie directa impartasita de multe alte femei. Asa cum arata multe studii recente , un numare remacabil de mare de femei se descriu pe sine ca fiind tot mai nefericite.

Aceasta problema a iesit la lumina luna trecuta intr-un eseu fascinant scris de maureen Dowd de laThe New York Times. Dowd, a carei rubrica deseori dezvaluie spiritul zilei, cita faptul ca un numar major de studii indica faptul ca ” femeile sunt to mai posomorate, pe masura ce barbatii sunt tot mai fericiti.” Ea intreaba: “A sfarsit cumva revolutia feminista prin a fii in beneficiul barbatilor mai mult decat al femeilor?”

Un set de intrebari foarte similare se ridica si de la revista Time in reportajul special care apare pe coperta revistei, “Starea Femeii Americane”. Asa cum explica coperta revistei “Un nou sondaj arata de sunt mult mai puternice — dar mai putin fericite”

Reporterul Nancy Gibbs traseaza schimbarile vaste aduse de revlutia feminista. “Este amuzat cum lucrurile se schimba usor, pana cand vine ziua cand realizam ca s-au schimbat complet,” observa ea. Pe masura ce ea documenteaza, aceste schimbari sunt usor vizibile in america contemporana.

In 1972 doar 7% dintre studentii care participau la sporturile din liceu erau fete; acum numarul este de 6 ori mai mare. Rata femeilor care renunta la scoala a scazut la jumatate. Campusurile universitate care obisnuiau sa fie intr-o proportie de 60- 40 masculine acum aceasta proportie s-a inversat, si aproape de jumatate din diplomele pentru drept si medicina sunt oferite femeilor, acest procent a crescut de la mai putin de 10 % in 1970. Jumatate din presedintii Ivy League, sunt femei si  din trei posturi de prezetatori tv doua vor fi ocupate de femei, trei din patru dintrei cei mai recenti Secretari de Stat au fost femei.

Pe parcurs, Gibbs, traseaza si transformari mai fundamentale. Cu o afirmatie remarcabil de madesta ea noteaza simplu “detasarea de casatorie si maternitate” printe alte schimbari. “Femeile nu mai vad casatoria ca fiind necesara pentru a ajunge pe calea sigurantei financiare si pentru a fi parinte” explica ea.

Totusi, “Printe cele mai tulburatoare schimbari dintre toate este dovada, trasata de numeroase sondaje, ca femeile au castigat mai multa libertate, mai multa educatie si mai multa putere economica dar au devenit mai putin fericite.”.

Gibbs citeaza un numar crescand de materiale de cercetare care documenteaza aceasta tendinta spre nefericire.  In  “Paradoxul declinului fericirii femeii” (pdf file) publicat in  Amecican Economic Journal : Economic Policy, economita Betsey Stevenson si Justin Wolfers explica ca fmeile din 1970″raportau o bunastare subiectiva mai inalta decat barbatii”. Acum, tocmai opusul este valabil.

Marea intrebare ridicata de aceste studii este aceasta: A produs feminismul nefericire printre femei? Aceasta intrebare este inevitabila atunci cand este vazuta in contextul ei istoric. Mare transformare a societatii prin feminism a prins forma numai dupa anii 1970. Ca miscare politica si sociala feminismul a fost exceptional de plin de succes. In peroada unei singure generatii, sociatatea s-a transformat in mod covarsitor. Dar, in aceasi perioada, femeile se declara mai putin fericite, mai ales in comparatie cu barbatii.

Asa cum noteaza Gail Collins, in noua ei carte, “Cand totul s-a scimbat : Umitoarea caloatie a femeilor americane de la 1960 pana in prezent”, pasul in care a avut loc aceasta transformare a fost uluitor. “Convingerile pretioase despre femei si ceea ce ele ar putea face au fost zdrobile in vietile multor femei care traies astazi,” observa ea. “S-a intamplat asa de rapid ca revolutia a luat sfarsit inainte ca vreuna dintre parti sa ajunga pe baricade.”

Totusi, Collins, care este si reporte la Te New York Times, concluzioneaza ” Miscarea feminista din ultima parte a secolului XX a creat o noua natiune, Statele Unite, in care femeile candideaza la prezidentiale, lupta pentur tara lor, argumenteaza inante Curtii Supreme, fac operatii pe inima, regizeaza filme, zboara in spatiu. Dar n-a rezolvat tensiunile din a incerca sa cresti copii si sa te tii de slujba ta in acelasi timp.”

Aceste tensiuni au erupt ca puncte subite in converstiile noastre nationale din anii recenti. Unele feministe le acuza pe femeile care au decis sa ramana acasa cu copiii lor ca ar fi ” dezamagit echipa”. Gail Collins o citeaza pe Marlyn McGrath Lewis, directoarea de la departamentul de admitere la Universitatea Harvard ca spunand “Chiar ridica aceasta intrebare pentru noi toate si pentru tara noastra: cand ne straduim asa de mult sa deschidem posturi academice si alte oportunitati pentru femei, la ce ne astemptam ca rezultatul acestui fapt?”

Eseurile de Maureen Dawd si Nancy Gibbs ridica amandoua intrebarea fundamentala despre feminism –  A dus acesta la o nefericire mai mare intre femei? Dowd si Gibbs raman feministe convinse.Totusi, asa cum noteaza Dowd, feminismul a participat la cresterea poverilor de pe umerii femeilor, chiar cand promitea sa deschida usi.

Tris este, ca cele mai multe femiste par incapabile, dar fiind devotamentul lor ideologis, sa puna intrebearile cele mai grele. “Progresul este rareori simplu”explica Gibbs, “el vine cu costuri si raniti, chiar si cu provocarea despre gandul ca o schimbare poate reprezenta o avansare sau o retragere.”

In realitate, feminismul n-a fost numai despre a deschide usi femeilor. Pentru a face un caz pentru transformariile sociale masive pe care feminismul le-a pridus, miscarea feminista  a aspirat la nimic mai putin decat o revolutie totatla sociala, morala si culturala. Pe parcurs, feminismul a redefinit feminitatea, casatoria, maternitatea si rolurile detinute atat de femei cat si de barbati.

Totusi, se pare ca cele mai multe femei nu se simt confortabil cu pachetul complet. In loc sa produca o largire masiva a fericirii printre femei, se pare ca miscarea feminista trebuie sa dea socoteala acum pentru faptul ca, prin propria lor evolutie , par sa fie mai putin fericite decat erau inainte de revolutie.

Motiviul pentru aceasta este probabil foarte simplu. Femeile sunt in cea mai buna pozitie sa evalueze, nu numai ceea ce feminismul a castigat, dar si ceea ce a pierdut. Poate ca Susan Fauldi are dreptate — Miscarea feminista nu era despre fericire.

Aceia care argumenteaza ca toate religiile sunt in mod esential la fel, lasa sa se vada ca de fapt nu stiu prea multe despre diferitele sisteme de crez. Viziunea asupra lumii a crestinismului, de exemplu, este radicaldiferit de structura crezului Buddhismului (unele forme ale acestuia s-ar putea sa pretinda ca rezita idea de crez.)

Aceste diferente intre sistemele de crezuri sunt evidente in recentul articol al Lisei Miller facut pentru Newsweek. Asa cum explica ea, ” Peste un milion de Hindus traiesc in Statele Unite, o fractiune a celor 2 milioane cre traiesc pe pamant. Dar un sondaj recent arata ca conceptual, cel putin, devenim tot mai mult asemenea hindusilor, si tot mai putin asemenea crestinilor traditionalu in felurile in care ne gandim despre Dumnezeu, noi insine, unii despre altii, si despre eternitate.”

Multi crestini se vor infiora cand vor citi asta.  Inseamna asta ca temple hinduse vor aparea in peisajul american? Nicidecum. Ceea ce Miller descrie este transformarea sistemului de crezuri in feluri care sa fie asemanatoare  hinduimului. Argumentul merita sa fie auzit in mod cinsitit.

Ea incepe prin a cita din scrierea hindusa, Rig Veda : “Adevarul este UNUL, dar inteleptii vorbesc despre multe nume.” Idea de un singur adevar cunoscut sub multe nume nu este noua. Intr-adevar, este centrala in politeism si credintele sincretice ale catorva viziune asupra lumii atat istorice cat si moderne. Hinduimul este in mod radical politeistic si sincretist. Conform crezului hindus multii zei si zeite care sunt parte a veneratiei lor reprezinta o singura si fundamentala realitate divina. Idea de adevar unic si exclusiv este in antiteza cu hinduismul clasic.

Deci care este punctul de vedere al Lisei Miller?  Ea sugereaza ca americani contemporani, incluzand aici pe multi care se considera pe sine ca fiind crestini, abandoneaza adevarurile exlusive ale crestinismului pentru o forma teologica pluralista sau relativista.

“Un hindus crede ca sunt multe cai catre Dumnezeu. Isus este o cale, Qur’an este o alta, a practica yoga este o a treia. Niciuna nu e mai buna decat cealalta, toate sunt egale,” afirma ea. Crestinismul, pe de alta parte, a afirmat ca Isus Hristos este Singurul Mantuitor si ca singura cale de mantuire se gasete prin credinta in El.

“Americanii, nu mai cred asta” insista ea si prin asta ea vrea sa spuna, multi dintre amerianii crestini. Ea citeaza un sondaj din 2008 din Pew Forum care indica o alunecare in ce priveste convingerile crestine. Dupa Pew Forum, 65 % din americani cred ca “multe credinte pot duce la viata vesnica”. Mai graitor este ca 37% din cei care s-au identificat ca fiind evanghelici impartasesc aceasta parere.

Miller il citeaza pe Stephen Prothero, un cercetator de varf in religia americana, care a definit aceasta “religia divina de cantina” ca fiind “foarte mult in spiritul hindus”. Asa cum a adaugat el, “Nu alegi si strangi din diferite religii pentru ca toate sunt la fel.” Aceasta nu este in mod traditional asemenea hinduimului, bineinteles, dar functioneaza in acelasi fel. Asa cum explica el “Nu este vorba aici de ortodoxism. Ci e vorba de orice merge. Daca mersul la yoga functioneaza pentru tine, atunci grozav- daca a merge la slujba catolica functioneaza pentru tine, atunci grozav.  Si daca mersul al slujba catolica si exersarea de yoga si taberele budiste functioneaza pentru tine, si asta este grozav.”

Exista toate motivele pentru a crede ca Lisa Miller si Stephen Protehero au dreptate in aceste afirmatii. Fara indoiala ca americanii au devenit din ce in ce mai receptivi la intelegerea adevarului in sens pluiralist si relativ. Un numar tragic de persoane care se identifica pe sine ca fiind crestini au baut din aceste izvoare de gindire.

Exclusivismul evangheliei nu este numai o fateta a mesajului bisericii. Intr-adevar, o evanghelie care nu afirma ca mantuirea vine prin credinta doar in Isus Hristos nu este evanghelia lui Hristos, ci o evanghelie falsa. Asa cum Lisa Miller recita in mod corect, Isus a spus : “” Eu sunt calea, adevarul si viata. Numeni nu vine la Tatal, decat prin Mine.” (Ioan 14:6)

Un alt aspect la povesti este acesta: Multi americani au  o intelegere asa de lipsita de doctrina  a crestinismului incat nu stiu nici macare ce este evanghelia – nici macar pe aporape.  O mai mare tragedie este ca multi din cei ce se considera a fii crestini par sa impartaseasca din acesta confuzie.

Multi observatori care traseaza aceste trendinte vad ca aceasta deplasare teologica intre crestini este o dezvoltare buna. La urma urmei, daca nu te tii de nimic mai mult decat de o vedere functionala a religiei, aceasta pare sa fie o promisiune de mai putine conflicte intre crediciosii religiosi. Dar, daca crezi ca adevarul este esential pentru credinta crestina, atunci ai motive sa vezi ca aceste tendinte sunt nimic mai putin decat catastrofice. Nimic mai putin decat marturia noastra pentru evanghelia lui Hristos este pusa in joc.

Devenim noi o natiune de hindusi? Ei bine, in acest sens se pare ca da. Adevarata intrebare urgenta este daca biserica isi va recastiga sanatatea teologica si daca va avea curajul evanghelic de a se impotrivi acestei tendinte. Daca nu, a fi descrisi ca o natiune de hindusi va fii cea mai neinsemnata problema a noastra.

Una dintre cele mai lamentabile aspecte ale vietii moderne este disparitia taceri, linistii. Pe parcursul istoriei omenirii, linistea a fost parte a vieti. Multi indivizi au trait o parte semnificanta a vietilor lor in tacere, lucrand in singuratae si nefiind deranjati de de interpunerea unui zgomot constant. Istoricii scot deseori in evidenta faptul ca Revolutia Industiala ca fiind marele punct de cotitura pentru experienta umana a zgomotului inconjurator si a galagiei constante. Infintarea fabricilor si concentrarea populatiei in orase a adus o transformare care a insotiti zgomotul crescand si disparitia linisti. Astazi, poblema poluari auditive este o preocupare pentru multi dintre noi care descopera ca vietile noastre sunt intrerupe de sunete nedorite si de zgomotul constant.

Cultura noastra acum isi asuma zgomotul si disponibilitatea constata de muzica, galagie electronica si divertisment. In multe camine, nu existe in mod real liniste — cel putin in orele in care sunt trezi. In unele camine, membri familiei traiesc in medii izolate de sunete independente, cu Ipods, televizoare, radiouri, si orice alte tehnologii care ofera o experienta individualizata a sunetului.

“Dar asa de dificil a devenit sa gasesti asemenea oaze de liniste, incat multi copii nu au eperimentat-o niciodata. In a adopta zgomotul constant, parem sa fim speriati de liniste. De ce? ne este teama de ce vom descoperii atunci cand vom fi fata in fata cu noi insine acolo? Poate ca acolo nu va fi decat un mare vid, nimic in noi, si nimic nici in afara noastra. Ingrozitor. Hai sa izgonim temerile astea cu niste zgomot, repede!”

Cei mai multi dintre noi vom realiza repede ce adevaruri contine evaluarea ei. Se pare ca multi dintre noi suntem, mai mult sau mai putin, speriati de liniste. Copiii nostri mostenesc rapid aceaisi teama.
In “Liniste, va rog” Susan Hill descrie desfatarile linisti intr-un fel care captureaza in mod frumos ceea ce multi dintre noi am pierdut:

“Intr-o biblioteca linistita, intorcand pagina dupa pagina, mazgalitul creionului pe hartie, sunt sunete separate si distincte. Ele se identifica pentru noi, ele au personalitate. Sunt frumoase. Nu numai sunetele naturale castiga bogatie intr-un context al linistii- ci toate sunetele o fac. Sa ne lipsim pe noi insine si pe copiii nostri de abilitatea de a deosebii astfel de detali de aura, inseamna sa ne micsoram viata senzoriala.”

Asa cum Susan Hill, recunoaste, linistea completa este foarte greu de realizat. Tinta ei nu este de a vedea copii experimentand o liniste artificiala, cu aceea de a vedea copiii experimentand sunetele naturale care vin ca daruri– sunete care cer ca televizorul sa fie inchis ca sa le poti auzi.

“Copiilor nostri le este prea rar data oportunitatea sau sunt invatati ca, contrastul dintre zgomot si tacere, asemnea paralelei unuia care este singur sau in compania altora, este vital pentru cresterea si maturitatea individuala” explica ea. Aceasta crestere si maturitate, cultivate prin liniste este esentiala educatiei – atat mentala cat si sufleteasca. Lectura, scrisul, analiza si reflectia toate cer un anumit nivel de liniste. Multi copii, in mod particular, adolescenti, isi scurtcircuiteaza educatia prin a dezvolta o dependenta de sunet, chiar si atunci cand studiaza (in fine, cum numesc ei invatarea). Viata mintii si modelarea sufletului cer abiliotatea de a auzi si recunoaste si ntelege ceea ce s-ar pierde in cacafonia sunetelor. Ea exprima lucrul acesta frumos :

“Daca, copiii nu invata sa se concentreze in fantana tacerii, mintile lor devin frangmentate iar temperamentele lor iritabile, abilitatea lor de a absorbi cunostinta si de a o discerne, grada si evalua nu se dezvolta deplin. A citi o carte in liniste, a observa o picatura de ploie cum se scurge incet pe geam sau o buburuza care se catara pe o frunza, a incerca sa auzi sunetul pe care il face o pisica atunci cand doarme, a pune intrebari traznite ca aceasta < Unde se duc toate culorile noaptea?> si a specula despre raspunsurile posibile – toate acestea se fac cel mai bine in tacere unde imaginatia poate infolori si detaliile precise si complicate ale lumii inconjuratoare pot fi examinate cu ea mai mare concentrare. “

Unde se duc toate culorile noaptea? Noi toti, oricare ar fi varsta noastra, avem nevoie de darul linistii ca sa ne putem gandii la astfel de intrebari — si sa auzim ceea ce zgomotul constant nu ne lasa.

Rolul tatălui este din ce in ce mai problematic in contextual culturii Americane. Rolul de tată a fost marginalizat şi autoritatea taţilor a fost depreciată, ridicularizată şi în mod continu redefinită. De la “Urşii Berestiani” la “Familia Simpson”, taţii sunt de prea multe ori obiectul ridicularizării sau subiectul pe care sa fac glume.

Bine-nţeles, uni taţi se marginalizează ei inşişi deoarece neglijează sau işi pierd responsabilităţile de taţi. In multe sectoare ale societăţii noastre, taţi sunt de foarte multe ori remarcati prin absenţa lor. Intr-adevăr, milioane de copiii Americani cresc fără o prezentă masculină, să nu mai pomenim de prezenţa tatălui biologic.

Marginalizarea autorităţii părinteşti a tatălui poate fi datorată mai multor surse, însa o sursa principală a acestei marginalizări este clasa intelectuală şi incredintarea radicală în feminismul ideologic. Rolul tatălui este acum o categorie ideologică  inevitabil legată de orice de la patriarhie (considerat a fi păcatul originar) la cultura populară (unde elitele intelectuale exercită o influentă uneori indirectă dar foarte importantă).

Rolul tatălui a fost marginalizat în societate foarte mult, şi chiar contribuţia biologică a tatălui poate acum fi înlocuita de un simplu “donator” de la o bancă de spermă sau de la o clinica de fertilizare.

Cu aceasta marginalizare tatălui în contextul familie, şi confuzia privind rolul acestora, Father’s Day ( Ziua Tatălui sărbătorită în Statele Unite în a treia duminică din luna Iunie) devine tot mai penibilă. Ea încă  apare pe calendare şi ziariştii, intelectuali şi observatorii culturali simt nevoia de-a mentiona ceva despre taţi în luna Iunie.

W. Bradford Wilcox, professor de sociologie la University of Virginia, atenţioneză  ca mult din ceea ce se spune despre taţi în conecţie cu Ziua Tatălui nu este altceva decât mitologie – si multe dintre aceaste mituri sunt intr-adevar periculoase.

Scriind in revista “National Review” Wilcox identifică cinci mituri despre taţi care sunt menite să îi facă mandrii pe aceştia, de Ziua Tatălui.  Anticipând mulţimea de rapoarte in perioada acestei sărbători, Wilcox atenţionează: “Unii vor face o treabă bună în a capta schimbările şi continuităţile associate rolului taţilor în America contemporană. Însa alţi reporteri şi scriitori vor generaliza din propriile lor reţele nerelevante de prieteni şi membri ai familiei,  încercând să boteze ultimele trenduri ale familiei, sau vor asuma că societatea noastră se indreaptă continuu într-o direcţie progresivă.” Cu alte cuvinte “ Fiti atenţi.”

Pe lângă această avertizare generală, Wilcox oferă cate-va mituri specifice care vor apărea. In primul rând el atenţionează despre “ Domnul Mama SURGE/CHIRURG???!!” care a apărut recent în mass media. În timp ce dislocaţia economică actuală a avut un effect disproporţionat asupra bărbatilor, astfel a taţilor, taţii care stau acasă “reprezintă o  parte minusculă a taţilor Americani.” Conform celui mai recent recensământ, taţii care stau acasă reprezintă mai puţin de 1% din 22.5 milioane de familii Americane. Mamele care stau acasă, pe de-altă parte reprezintă 24% din toate familiile.

Brad Wilcox ne reaminteşte că majoritatea femeilor Americane înca ştiu că tatăl este principala sursă de venit din familie. Într-adevăr, tatăl este principala sursă de venit in aproape ¾ din familiile Americane. Wilcox are dreptate când sugerează că focusul mass mediei  asupra  “speciei exotice” de taţi care stau acasă ascunde/acoperă faptul că, caştigarea pâinii este esenţial rolului tatălui în majoritatea familiilor. Acest rol  ar trebui cinstit şi respectat, nu pierdut în ceaţa mass-mediei care distrage de la realitatea fundamentală.

Al doilea mit pe care Wilcox îl risipeşte este pretinderea că majoritatea femeilor doresc o distribuţie de 50/50 între servici şi viaţa de familie pentru taţi (soţii lor). El recunoaşte că acest fapt se poate sa fie adevarat pentru “majoritatea jurnaliştiilor sau a celor din domeniul academic” dar nu pentru majoritatea mamelor americane. Cu toate că mamele işi doresc ca taţii să fie implicaţi mai activ în responsabilităţile părinteşti sau în cele ale gospodăriei “majoritatea femeilor căsătorite care au copiii sunt fericite să îi lase pe soţii lor să ia conducerea când este vorba de a purta de grijă familiei şi nu işi doresc sa lucreze normă intreagă.”

În al treilea rând, Wilcox citează suficiente materiale pentru a risipi mitul potrivit căruia concubinajul este la fel de bun ca şi căsătoria. Astăzi, o minoritatea semnificativă a copiilor americani v-or petrece timp cu parinţi care co-habitează. Dupa cum recunoaste Wilcox,  acest fapt face pe mulţi intelectuali să încerce să minimalizeze diferenţele dintre taţii care cohabitează si cei casatoriţi. Dar, taţii care co-habiteaza sunt mult mai puţin probabil interesaţi în a avea un rol important în viaţa copiilor lor. Căsătoria şi responsabilitatile de-a fi tată ajung a fi o “ofertă specială” pentru majoritatea bărbaţilor.

In al patru-lea rând, Wilcox atacă pretinderile că divorţul nu este dăunător copiilor. Cercetările indică faptul că fetele ale caror părinţi divorţează sunt  mai predispuse de-a nu termina liceul,  de-a ramane insărcinate ca şi tinere şi de-a suferi de depresie. “Fetele ale căror parinţi divorţează sunt mult mai predispose de-a divorţa mai târziu la randul lor.”

Ar trebui să adăugăm ca băieţii, de multe ori neglijaţi în multe dintre aceste studii, experimentează pierderea tatălui şi suferă această pierdere de cele mai multe ori in tăcere. Patologia evidentă de cele mai multe ori în viaţa tinerilor barbaţi poate sa fie conectată în mod direct de pierderea aceasta.

In ultimul rând, Wilcox risipeşte mitul ca “taţii sunt facultativi/neesenţiali”.  Fenomenul mamelor singure primeşte multă atenţie  pozitivă din partea presei. Totuşi, după cum afirmă Wilcox: “acest mit eşuează în a lua în considerare vasta literatură ştiinţifică din domeniul socilogiei … care arată că, copiii au rezultate mult mai bune într-o familie unde căsătoria este intactă cu taţi, decât cei care cresc în familii conduse de mame singure/necăsătorite.”

Brad Wilcox îşi încheie eseul cu o chemare pentru mai mulţi ziarişti “ de-a confrunta adevăratul rol pe care taţii şi căsătoriile îl joacă în avansarea spre bine a cetăţenilor cei mai vulnerabili ai naţiunii noastre, copiii noştri.”

Creştinii au o responsabilitate specială, de-oarece noi credem că rolul si responsabilitatile tatalui nu sunt doar o construcţie sociala ci este o problemă de importanţă biblică. Cu toate ca suntem informaţi de analizele sociologice şi incurajaţi de academici ca şi Bradford Wilcox, întredinţarea noastră în rolul taţilor este bazată pe faptul că “funcţia” de tată este cinsită, demnă şi definită de Sfânta Scriptură.  Tatăl Creştin este răspunzător de o chemare mult mai inaltă, dar datele prezentate de eseul lui Brad Wilcox, ne slujesc ca şi memento ca taţii sunt un dar pentru intreaga creaţie si că evidenţa Creatorului modelului pentru tai  sfidează toate eforturile ideologice ale multora de a subversiona taţii şi responsabilităţile lor parinteşti.

Multumiri lui Brad Wilcox pentru risipirea acestor mituri.

Presedintele Barack Obama a pus problema islamului in puctul central pe scena internationala. Vizita lui in Turcia si afirmatiile lui foarte publice cu privire la lumea musulmana au ridicat tot felul de intrebari atat acasa cat si peste granite.

In discursul sau fata de parlamentul turc luni, presedintele Obama a declarat “Statele Unite nu este si nici nu va fii vreodata in razboi cu islamul.” A continuat sa spuna ca ‘parteneriatul nostrum cu lumea musulmana este critic nu doar in a refula ideologiile violente pe care oamenii de toate credintele le respung, ci de asemenea pentru a intarii oportunitatile pentru tot poporul.’

Dar Presedintele a mai vorbit si de “aprecierea sa profunda a credintei islamice”. Aici este afirmatia in context.

“Vreau de asemenea sa clarific relatia Americii cu comunitatea musulmana, lumea musulmana, nu poate si nu va fi bazata  doar pe impotrivire fata de terrorism. Cautam o mai larga colaborare bazata pe interesele comune si respectul reciproc. Vom asculta cu atentie, si vom construii punti peste neintelegeri, si vom gasi astfel un teren comun. Vom fi respectosi chiar si acolo unde nu suntem de acord. Vom transmite aprecierea noastra profunda a credintei islamice, care a contribuit mult de-a lungul secolelor la a da forma lumii – inclusiv in tara mea. Statele Unite au fost imbogatite de americanii musulmani. Multi alti americani au musulmani in familiile lor sau au trait intr-o tara majoritar musulmana – Eu stiu pentru ma aflu printre ei.”

La o conferinta de presa in Turcia, Presedintele a mai facut o afirmatie:

“Una din marile puteri ale Statelor Unite este … faptul ca avem o foarte mare populatie crestina – nu ne consideram a fi o natiune crestina, sau evreica, sau musulmna. Consideram ca suntem cetatenii unei natiuni care nu sunt ingraditi de idealuri sau un anumit set de valori.”

Pe CNN impreuna cu gazda Roland Martin, luni seara am spus astfel:

“Cred ca presedintele Obama pe bna dreptate spune ca Statele unite nu este in razboi cu islamul. Cred ca aceasta este o clarificare care ne ajuta mult. Dar nu poti scoate islamul din toata lupta civilizatiei in care ne aflam, nu numai in ce priveste razboiul impotriva terorii, ci sincer, mergand inapoi cateva secole, sa gasim o definitie a ceea ce o civilizatie buna ar fii si cum ar arata, si cum ar trebui sa fie o astfel de civilizatie organizata.”

Cred ca presedintele Obama a avut dreptate cand a spus ca Statele Unite nu sunt in razboi cu Islamul. Aceasta nu e important  numai in termeni de diplomatie internationala ci si in termenii autoritatii constitutionale. Guvernul Statelor Unite nu are nici un drept sa declare razboi vreunei religii.

Putem intelege contextual politic, mai ales faptul ca Presedintele se afla in Turcia. Date fiind confuziile care sunt nestavilite in lumea musulmana, aceasta a fost o clarificare cruciala. Bine inteles, o recapitulare rapida a afirmatiilor presedintelui George W. Bush va deszvaluii ca si el a spus cam acelasi lucru de nenumarate ori.

Faptul ca presedintele Obama a facut aceste comentarii in Turcia este foarte important. In toata lumea musulmana, si cei mai multi musulmani vad ca Statele Unite sunt de fapt in razboi cu islamul. Islamismul classic intalege ca nu exista o distinctie reala intre religie si stat, ci stabileste in schimb o societate unitara. Astfel, atunci cand o putere straina ca Statele Unite, invadeaza o natiune musulmana cum ar Iraqul, cei mai multi musulmani vad lucrul acesta ca pe razboi declarat islamismului.

In timp ce forme specifice de guvernamant pot varia in lumea islamica, aceasta intelegere generala este adevarata. Spre deosebire de crestinimul nou testamentary, islamul este in mod essential o religie teritoriala incluzand otate pamanturiel sub supunerea regulilor Qur’an-ului. Presedintele era in Turcia cand a facut aceste afirmatii, si turcia este de obicei definite in mas media ca fiind condusa de un govern secular. Intr-adevar, constitutia Turciei chiar cere un guvern secular. Dar, asa cum stie oricine a vizitat Turcia, aceasta cere o definitie foarte neobisnuita a ceea ce inseamana sa fii secular.

A fi musulman este partial ceea ce poporul si guvernul turc numesc “turcime”,  un concept unificator care merge pana la Mustafa Kemal Attaturk, fondatorul turciei moderne. O ofensa impotriva “turcimii” este un act criminal in turcia. Guvernul turc este administratorul a fiecarei dintre nenumaratele moschei de pe teritoriul natiunii si tot el plateste pe imami. Astfel Turcia este o tara musulmana cu un guvern secular, dar caracterul secular nu se poate vedea ca fiind macar in parte asemanator cu modelul secular American.

In aceasta lumina, afirmatia  presedintelui Obama ca America nu este o tara crestina este de asemenea o afirmatie atat reala cat si ajutatoare, desii este criticat de multi crestini pentru ca a facut o astfel de afirmatie. Clarificarea lui, oferita in Turcia musulmana, intareste  ca fapt public realitatea ca in constitutia noastra Americana este foarte diferita de ceea ce se gaseste in lumea musulmana, si chiar in Turcia.

Mai mult, daca Statele Unite sunt intelese ca fiind o natiune crestina in acelasi sens in care cele mai multe natiuni ilamice se considere pe sine ca fiind natiuni musulmane, atunci America chiar este in razboi cu islamul.

Controversele cu privire la remarcile facute de presedinte in acest context sunt ne la locul lor. Exista intr-adear o controversa cu privire la faptul daca este este corect sau nu sa numesti America o natiune crstinta in sensul in care americani fac aceasta afirmatie – dar contextul din Turcia si lumea musulmana este foarte diferit. Cred cu adevarat americanii crestini ca crestinismul are de castigat prin a fi asociat cu tot ceea ce America reprezinta in lumea musulmana? Pentru multi musulmani, America pare sa fie marele izvor de pornografie, divertisment desfranat, avort si revolutie sexuala. Ajuta cumva marturia noastra pentru Hristos ca toate acestea sa fie associate in mintea musulmana cu “crestinismul” din America?

Fara nici o indoiala istorica, Statle Unite au fost infintate de fondatori ai caror viziuni asupra lumii, au fost modelate, in cele mai multe cazuri chiar in mod voit, de credinta Crestina. Principiile fondatoare ale acestei natiuni curg din logica biblica si au fost sustinute de faptul ca cie mai multi crestini se considera a fii crestini si au funcitionat pe baza acestei formule si referinte morale, crestine. America est natiunea a carui cetatenii sunt in mod covarsitor identificatii ca fiind crestini si un experiment American este de neconceput fara a avea fundatia stabilita pe prezumtiile crestin morale.

Dar America nu este, prin definitie,  o natiune crestina intr-un mod in care sa fie de ajutor. Secularistii si dusmanii credintei fac aceste argumente pentru un numar de motive antagonistice, dar ofera si tot felul de argumente false in acelasi timp. Dar acestea n-ar trebui sa ii faca pe crestinii americanii sa aduca si ei argumente gresite.

Il critic pe presedintele Obama nu pentru ca a afirmat ca America nu este in razboi cu Islamul ci pentru ca a esuat in a fi onest in a clarifica faptul ca avem de aface cu o mare provocare civilationala in ce rpiveste islamul. Islamul este, in fapt, singura sic ea mai itala competitie a idealurilor vestice de civilizatie pe scena mondiala. Logica islamului este de a aduce fiecare centimentru de pe planeta asta sub dominatia si stapanirea Qur’an-ului. Islamismul classic imparte lumea in “Lumea islamica ” si “Lumea de razboi”.In lumea acesata mai din urma, se de da inca lupta de a aduce societatea sub dominarea Qur’an-ului.

Presedintele Obama a creat de asemenea propria lui confizie asupra acestor probleme, subminand propriul lui punct principal. Daca America nu este in razboi cu islamul, atunci pare nefolositor pentru administratia Obama, sa se refere acum, in opozitie fata de practica Americana din trecut, la Iran, ca “Republica Islamica Iran”. In acelasi fel, unele din cuvintele si gesturile sale in calatoria aceasta au fost in mod fatis indulgent fata de islam – mai ales ca aceste cuvinte si gesture au fost interpretate in lumea mai larga islamica.

Aceasta ambitie impulsioneaza lumea musulmana – si fiecare musulman credincios – de se ruga, nadazdui si lucra spre supunerea intregii lumii fata de Qur’an. In mod limpede, cei mai multi musulmani nu sunt gata sa se angajeze in acte de terrorism pentru a atinge acest tel. Totusi telul ramane.

Islamul si Vestul ofera doaua viziuni ale societatii care sunt in mod fundamental ireconciliabile. In timp ce, in mod sigur, nu sunte o natiune in razboi cu islamul, suntem o natiune care are de aface cu o mare provocare din partea lumii islamice – o provocare care include terorismul, dar pe o scara mult mai laraca o ambitie civilizationala ramane centrala. Oricine sta in Istanbul, orasul istoric al scaunului de putere al imperiului ottoman, ar trebui sa recunosca acest fapt.

Islamul nu este civilizationar sau geopolitic, ci teologic. Cred ca Isus Hristos este intr-adevar “Calea, Adevarul si Viata” si ca nimeni nu vine la Tatal decat prin EL. (Ioan 14:6). Mantuirea se gaseste numai prin credinta in Domnul Isus Hristos, si Evanghelia lui Hristos este singurul mesaj care mantuieste.

Pot sa fiu de acord cu presedintele Obama ca Islamul a produs minuni culturale, dar trebuie sa vad mai fundamental ca un sistem de credinte care ia mii si mii de oamenii robi spiritual – lasandu-I sub blestemul pacatului fara nici o speranta de mantuire.

Pentru crestini, indiferent de nationalitate, aceasta mare provocare ar trebui sa fie preocuparea noastra urgenta. Grija noastra nu este in mod principal politica, ci teologica si spirituala. Si toate lucrurile fiind luate in considerare, Islamul este cel mai bine reprezentat ca fiind o provocare pentru evanghelizarea crestina din zilele noastre.

Ar trebui crestinii sa practice meditatia? Un numar din ce in ce mai mare dintre ei incearca sau practica tehnicile meditatiei orientale cu scopul de a-si controla viata spirituala. Nu mai este nici o mirare sa vezi biserici crestine care fac cursuri de yoga si de meditatie orientala sau sa-i auzi pe unii crestini povestind despre plimbarile lor prin labirint, despre timpul petrecut in meditatie sau despre experientele pe care le-au avut incercand cele mai noi tehnici imprumutate din Orient.

“Gannett News Service” ne informeaza despre aceasta situatie:

Ca multi alti crestini practicanti din “Bible Belt” ( n.tr: denumire generica data unei portiuni din sudul SUA, dominata de evanghelici protestanti conservatori ), Kristy Robinson este invatatoare la scoala duminicala si impreuna cu sotul sau ajuta la pregatirea comuniunii in Biserica Episcopala din Franklin, Tennessee.

Pe langa activitatea si rugaciunea din biserica, ea isi umple viata cu o alta practica spirituala care nu este atat de obisnuita: meditatia. “Daca n-o fac, voi vedea diferenta in cursul zilei “, spune Robinson, care isi incepe fiecare dimineata cu 20 de minute de tacere absoluta.

Biblia vorbeste cu  apreciere despre meditatie. David lauda in Psalmi cugetarea asupra Legii lui Dumnezeu zi si noapte. Conceptul biblic despre meditatie nu exclude gandirea si continutul ei. Dimpotriva, se refera la meditatia indreptata spre Cuvantul lui Dumnezeu – la o gandire saturata prin  Scriptura.

Este exact opusul meditatiei orientale care stabileste golirea mintii de orice gand ca fiind un scop de atins. Acest concept oriental al golirii mintii nu are nimic de-a face cu viziunea biblica de umplere a mintii cu Cuvantul lui Dumnezeu.

In continuare, mai multe din articol:

“Toate incantatiile, tamaia si chiar altarele pentru meditatie pot parea pentru unii prea New Age si prea mistice, insa meditatia a devenit din ce in ce mai importanta si a fost imbratisata de casnicele din suburbii si de oamenii ocupati.

Generatiile mai tinere  participa la cursuri introductive de yoga, oamenii de cariera se relaxeaza prin sedinte de yoga, iar cei din generatia “baby boomer” cauta linistea meditand in parcuri. Meditatia pare sa nu mai fie considerata doar nonconformism cultural promovat de formatia “Beatles” si sustinut de filozofia hippy.

Unii asimileaza meditatia cu budismul sau cu religiile orientale; din ce in ce mai multi crestini mediteaza folosind ritualuri vechi de rugaciune; iar altii isi dezvolta un stil propriu bazat sau nu pe tehnicile de respiratie ale cunoscutului guru Deepak Chopra.

Multi raman nemiscati concentrandu-se pe recitarea mantrelor sau pe propria respiratie, dar iti poti goli mintea doar plimbandu-te, stand intr-un parc sau executand miscari bazate pe diferite tehnici precum  “tai chi.”

Conceptul biblic despre meditarea la Cuvantului lui Dumnezeu implica o golire a mintii, bineinteles. Trebuie sa ne golim mintea de orice gand care nu are de-a face cu Scriptura sau cu Dumnezeu, de orice pornire spre pacat si de orice impotrivire fata de  suveranitatea Lui in vietile noastre. Dar aceasta golire nu implica niciodata o minte goala;  are de-a face cu o minte in care gandurile straine Bibliei sunt inlocuite de adevarurile scripturale – nu o meditatie fada care se invarte in jurul propriei persoane.

David scrie in Psalmul 119, versetul 97: “Cat de mult iubesc Legea Ta ! Toata ziua ma gandesc la ea.  Poruncile Tale ma fac mai intelept decat vrajmasii mei, caci totdeauna le am cu mine.” Meditatiile  lui David nu se invartesc in jurul lui si nici nu-l implica intr-un proces de golire a mintii si de cufundare in liniste. El doreste cu disperare sa-L auda pe Dumnezeu si stie ca El ii  poate vorbi chiar prin Legea Lui. Studiaza Scriptura pentru a-si curata mintea de ganduri rele si pentru a le inlocui cu ganduri curate si modele de cugetare.

Articolul include si o declaratie interesanta a profesorului Don Whitney de la “Southern Seminary”:

“Ideea de golire a mintii nu are o baza biblica”, spune Don Whitney, profesor de spiritualitate biblica asociat la “Southern Baptist Theological Seminary” din Louisville, Kentucky. “Poate fi periculoasa.”

Referindu-se la asocierea indelungata a meditatiei cu hinduismul, budismul si alte religii orientale, Whitney spune: “Unele dintre traditiile yoga care se bazeaza pe recitarea de mantre isi au radacinile in religii false.” El nu considera exercitiile fizice ca fiind o problema, dar din momentul in care incepe incantatia, pasim pe un teren periculos.

Convingerea lui este ca multi oameni cauta metode care sa-i ajute sa traiasca relaxati. “Asta este o dovada de egoism”, spune el. “Noi trebuie sa traim spre gloria lui Dumnezeu !”

Aceasta este o analiza utila asupra subiectului. Nu este un lucru rau sa doresti indepartarea stresului care provine din lumescul trairii noastre si din ingrijorarile zilnice. Dar asta nu inseamna sa recurgem la terapie personala; inseamna sa lasam Cuvantul lui Dumnezeu, pe Insusi Creatorul acestei lumi, sa ne reorganizeze mintea.

Traim intr-o lume atat de modelata de preocupari terapeutice, incat cei mai multi oameni nu se opresc sa se intrebe daca nu cumva Dumnezeu vrea sa-i abordeze prin stres, tensiune, ganduri care ii chinuie sau haosul din mintile lor. Dorinta de golire a mintii ar putea fi un efort in incercarea de a ne auzi pe noi insine, cand, de fapt,  ar trebui sa ne straduim sa-L auzim pe Dumnezeu.

Pe langa aceasta, ar trebui sa ne intrebam daca mintea poate fi golita cu adevarat. Dar ceea ce s-a constatat pana acum pare sa conduca la concluzia ca acest proces goleste mintea de orice altceva, mai putin de importanta propriului eu.

Pentru crestini, acest fel de meditatie este un pericol si nu ajuta deloc procesului de crestere spirituala. Ar trebui sa meditam ? Fara discutie, ar trebui sa meditam asupra Cuvantului lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui sa fie o constanta permanenta a disciplinei noastre spirituale. Dar aceasta meditatie nu ne conduce la golirea mintii sau la ceva asemanator, ne conduce la a avea o minte deschisa cu consecventa spre indemnurile Scripturii.

Orice alta forma de meditatie inseamna o distragere periculoasa si o promisiune goala.

Traducerea D. P.

Urmatorul mesaj este editat din trascrierea mesajului predicat de E. Albert Mohler Jr. “Duminica Sanctitati Vietii Umane”pe 18 ian. 2009. Partea de azi este prima dintr-o serie de 6 parti.

Va salut in numele Domnului Isus Hristos, si al Dumnezeului Triunitar – Tata, Fiu si Duh Sfant-  Datatorul vietii.

Va invite sa deschideti la primul capitol din cartea Ieremia, sis a priviti impreuna cu mine la aceste cuvinte de introducere la prorociile lui Ieremia.

Trebuie sa deschidem Scriptura chiar inainte de a ne adresa problemei avortului. Nu trebuie sa incercam sa ne gandim la problemele morale urgente din zilele noastre fara ca mai intai sa deschidem scriptura. Trebuie sa gandim limpede in asa fel in cat sa fim pregatiti sa convingem, sa vorbim, sa intervenim si sa fim in stare sa ne adresam in mod articulat – pentru ca suntem responsabili sa avem un raspuns. Dar exista un pericol sever daca ne apucam fara ca mai intai sa fi mers in lumea biblica din care sa ne orientam. Cand ne ducem la scriptura incepem sa intelegem ca fiecare problema cu care ne confruntam este legata de oricare alta si fiecare adevar este conectat la oricare altul. Astfel, ne stricam si daunam propriilor noastre argumente daca luam doar un fir din intreaga tesatura si incercam sa vorbim despre el in loc sa vedem intreaga imagine, totul unitar.

Atunci cand intram din nou in lumea biblia si ne orientam, gasim atat afirmati explicite din scriptura ca si marea naratiune a bibliei. Aceasta naratiune incepe cu creatia si se incheie cu sfarsitul acesteia. Toata experienta umana, toata istoria umana, si tot ceea ce stim acum are logica. Intelegem ca dupa creere a venit caderea, si mai intelegem ca traim intr-o lume pacatoasa. Intelegem ca creatia reprezinta scopul perfect al lui Dumnezeu, dar ca fiintele umane au adus pacatul in lume. Astfel, tot ceea ce noi experimentam cu privire la lumea de acum este ceea ce stim despre lumea decazuta. Si intr-o lume decazuta, nu numai ca oamenii fac lucruri rele, ci fiecare atom si molecula din intregul cosmos geme dupa rascumparare.

Lucrurile cum stau acum nu sunt asa cum ar trebui sa fie, asa cum Dumnezeu ar vrea ca ele sa fie si cum le va si face sa fie.

In a pasi in lumea bibliei ajungem sa cunoastem planul lui Dumnezeu in asa fel incat face intreaga istorie a omenirii sa fie de inteles, punand toate lucrurile intr-un cadru de referinta mai amplu. Povestea nu e numai despre crearea universului care a fost declarat ca fiind bun de catre creatorul sau, nici numai depre cadearea si catastrofa care a avut loc in asa fel incat nimic nu mai este normal sau asa cum ar trebui sa fie. Noi insine intelegem caderea ca fiind propria noastra experienta. Privim in oglinda si vedem dovezile caderii in pacat.

Ajungem sa pricepem ca scopul lui Dumnezeu era de a aduce glorie Numelui Sau prin rascumpararea unui popor care sa fie cunoscut dupa Numele Lui, mantuit prin sangele propriului Sau Fiu. Ajungem sa intelegem ca rascumpararea este marea tema a bibliei. De la inceput pana la sfarsit toate lucrurile arata catre Cruce si inviere, si evanghelia devine cea mai magnifica etalare a gloriei lui Dumnezeu. In evanghelie, Dumnezeu se arata pe Sine ca fiind chiar mai glorios decat a fid oar Creator pentru ca acum El este Creator si Rascumparator.

Intelegem ca istoria are un scop – istoria se indreapta spre ceva. Dumenzeu era de la inceput Creatoru, si Dumnezeu va aduce toate lucrurile la un sfarsit perfect.  Si pentru Isus Hristos este El Insusi Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul, toate lucrurile se indreapta spre o persoana.

Asadar, pe masura ce patrundem din nou in lumea bibliei, aflam nu numai ca biblia ne descopera concepte clare si invataturi ci si ca ne descopera un set de presupuneri teologice care sunt parte a revelatiei pline de indurare a lui Dumnezeu pentru noi.

Acum haideti sa privim impreuna la Ieremia 1:1-10

“Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul din preoţii din Anatot, din ţara lui Beniamin. Cuvântul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia, fiul Amon, împăratul lui Iuda, în al treisprezecelea an al domniei lui, şi pe vremea lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, până la sfârşitul anului al unsprezecelea al lui Zedechia, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, până pe vremea când a fost dus Ierusalimul în robie, în luna a cincea. “Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: “Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.” Eu am răspuns: “Ah! Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil.” Dar Domnul mi-a zis: “Nu zice: “Sunt un copil”, căci te vei duce la toţi aceia la care te voi trimite, şi vei spune tot ce-ţi voi porunci. Nu te teme de ei; căci Eu sunt cu tine ca să te scap, – zice Domnul. – Apoi Domnul Şi-a întins mâna, şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: “Iată, pun cuvintele Mele în gura ta. Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi, şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti.“

Asta da descriere a fisei postului! Ieremia proorocul primeste o descriere a slujbei din parea Domnului care spune ‘Iata ce vei face: să smulgi şi să tai, să dărâmi, şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti.”‘ Si intr-adevar stim ca Dumnezeu l-a folosit pe Ieremia sa faca aceste lucruri in lucrarea lui pofetica fata de poporul lui Dumnezeu.

Totusi, haideti sa privim indeaproape la felul in care Ieremia a meditate la felul in care Domnul i-a adresat chemarea Lui. Ieremia nu a inventat slujba asta pentru el insusi. Ieremia nu s-a numit pe sine pentru a indeplinii sarcina aceasta. Ieremia nu s-a chemat singur sa fie profet. Nu, ci Domnul l-a chemat pe Ieremia.

Cand Domnul a vorbit lui Ieremia, el a spus : “Mai inainte sa te fi intocmit… te cunosteam”. Iar apoi pe masura ce Domnul a continuat sa vorbesca lui Ieremia, el spune: “şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte,”.  Adica Dumnezeu l-a consacrat pe Ieremia – “şi te făcusem prooroc al neamurilor.”

Ascultati la verbele alea : intocmit, cunoscut, pus deoparte, facut (numit). Acestea sunt niste verbe puternice, descoperind actiunea divina. Dumnezeu spune “Eu am facut toate astea si pe astea, inainte ca tu sa te nasti, inainte sa te fi intocmit.”

Citim aici despre originea biblica a viziunii asupra lumii cu privire la Ieremia. Primul lucru pe care Dumnezeu il spune este ” Eu te-am facut”. El vorbeste despre o perioada de timp de dintainte de a-l fi facut per l, dar primul lucru pe care il spune este “Eu te-am facut”. Ieremia nu este o intamplare. In pantecele mamai sale, Ieremia nu era doar simpla biomasa. Din momentul conceperii, un Dumnezeu sfant si omnipotent l-a facut pe Ieremia – pentru propria Lui slava. Si inainte ca Domnul sa-l fi facut pe Ieremia, El l-a cunoscut.

Acum, cum l-a cunoscut Domnul pe Ieremia? Ieremia il cunoaste pe El ca fiind creatorul lui. Il cunoaste pentru ca, cu mult inainte de  conceperea lui care a avut loc pentru a-l produce pe Ieremia in pantec, un Dumnezeu omnipotent si omniscient l-a cunoscut pe Ieremia pentru  un Dumnezeu omnipotent si omniscient l-a facut. Cum a luat fiinta Ieremia? Tata, mama, conceptie, sarcina, nastere – da, dar inainte de toate astea, Dumnezeu.

Lumea bibliei ne spune asa de multe incat atat de multi le ignoara pur si simplu. Ieremia primeste aceasta chemare, inradacinata in faptul ca Dumnezeu ii spune, ” Eu nu m-am uitat numai acum la tine si m-am hotarat acum sa te numesc. N-ai fost pana acum in proba, sa vad daca intr-adevar o sa te folosesc pe tine. Nu, ci inainte sa fi, te cunosteam. Inainte sa te intocmesc te-am pus deoparte si te-am consacrat si inate sa fi luat prima ta gura de aer te-am chemat ca sa smulgi sis a distrugi.” Aici ii este spus Ieremiei “Acesta este sarcina ta si a ta a fost dinainte sa fi tu.”

Si astfel, din relatarea scripturii a chemarii lui Ieremia, primim o intelegere clara ca fiecare fiinta umana este facuta de Dumnezeu si formata de El in pantec.

Tatal nostru, Domnul zidirii, Tatal Domnului Isus Hristos : ne rugam astazi cu un sentiment deosebit de urgenta si responsabilitate. Venim inaintea ta sa ne rugam pentru presedintele Barack Obama si pentru cei din noua administratie care acum isi asuma rolurile cu asa de mare responsabilitate.

Stim ca Tu si numai Tu esti suveran, ca Tu domneste peste toate si numai Tu tii timpul in mainile Tale, si ca “¹Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea.” Prov. 21:1. Increderea noastra sta in Tine si numai in Tine. Am venit inaintea ca ca un popor care recunoaste nevoia noastra constanta de purtarea ta de grija, intelepciunea si ocrotirea Ta.

Tata, ne rugam astazi pentru Barack Obama cand preia rolul de presedinte al Statelor Unite ale Americii. Ne rugam ca Tu sa iti arati Gloria numelui Tau in vremurile noastre si in zilele acesta, sa faci de rusina intelepcinea celor intelepti sa nimicesti planurile celor aroganti si sa intaresti pe cei ce fac dreptate si traiesc in neprihanire.

Tta ne rugam cu multumiri pentru darul guvenului si harul ordinei civice. Iti multumim pentru ca ne dai conducatori si pentru ca stii nevoile noastre de legi si pentru o viata organizata impreuna. Iti multumim pentru aceasta natiune si binecuvantarile pe care le-ai revarsat peste cetatenii ei. Iti multumim pentru libertatile fara precedent in istorie pe care le avem. Intelegem ca caceste libertati vin cu oportunitati fara precedent.

Doamne ne rugam cu recunostinta pentru bucuria si sarbatoarea care se reflacta pe miliane de fete care nu se asteptau vreodata sa privesca la presedintele Statelor Unite sis a vada o persoana asemenea lor. Tata, iti multumesc pentru ca ai pazit aceasta natiune pana in clipa in care un cetatean africano-american va depune juramantul si va devenii presedintele nostrum. Iti multumesc pentru nadejdea pe care asta a adus-o multora, pentru mandria care reiese din inimile celor care n-au cunoscut o astfel de nadejde si pentru mandria de a fi un popor care a incercat o asemenea durere in mainile concetatenilor lor, pur si simplu numai din cauza culorii pielii lor.  Tata, ne bucuram de fiecare fata in varsta care reflecta o satisfactie asa de mult asteptata si in fiecare fata tanara care exprima o bucurie neinfranata. Fie ca aceasta deschida usa pentru o viziune a rasei si unamitati cu demnitate care reflecta Gloria ta in diferentele noastre, si nu coruperea acestui dar al tau/

Tata ne rugam sa ocrotesti acest presedinte. Ne rugam sa il inconjori pe presedinte si familia lui, impreuna cu toti liderii nostri cu ocrotirea si sustinerea Ta. Fie ca el sa fie ocrotit de orice fapte si intentii rele, si fie ca familia lui sa fie ocrotita de rau si rani.

Ne rugam pentru familia Obama sa stea uniti impreuna in timp ce se muta la Casa Alba sis a aiba parte de mari bucurii in viata de familie. SUntem recunoscatori pentru exemplul pe care Barack si Michelle Obama l-au dat ca parinti. Tata ocroteste fetele acelea scumpe in fiecare fel-incluzand ocrotirea inimilor lor pe masura ce il vor vedea deseori pe tatal lor criticat sau cand el este departe de ele in misiunile statului. Fie ca anii lor la Casa Alba sa ii aduca pe toti impreuma mai mult.

Tata ne rugam pentru siguranta si ocrotirea acestei natii, chiar pe masura ce noul presedinte se aseaza in pozitia sa de Comandant Suprem. Stim ca Tu si numai Tu poti sa fi apararea noastra. Noi nu ne punem increderea in caii si carele noastre, si ne rugam ca tu sa dai acestui presedinte intelepciundea de a implinii aceasta responsabilitate vitala.

Tata dai intelepciune in fiecare dimensiune a acestei vaste responsabilitati. Dai intelepciune in a avea de aface cu griza financiara globala si cu problemele complexe si intortocheate si provocarile de acasa si de peste granite. Die ca el sa inspire aceasta natiune la o mai inalta viziune a vietii noastre commune impreuna, la un standard mai inalt in justitie, neprihanire, unitate si datoriile cetatenesti.

Tata ne rugam ca Tu sa schimbi inima si mintea acestui presedinte in ce priveste problemele de preocupare urgenta. Suntem asa de recunoscatori pentru darurile si talentel sale, pentru intelectul si puterea sa de influenta. Tata, apleaca-I inima sa vada demnitatea si sanctitatea ficarei vieti uname, de la conceperea ei pana la moartea ei fireasca. Tata, calauzeste-l sa vada avortul, nu ca o problema a drepturilor restranse, ci ca o incalcare criminala a dreptului la viata. Fie ca el sa ajunga sa vada ca fiecare viata avortata ca o violare a demnitatii umana si fiecare avort ca o pata scarboasca pe martiria morala a acestei natiuni. Fie ca el sa se dedice pe sine la a ocrotii fiecare viata umana in fiecare statiu de dezvoltare al ei. El s-a declarat ca un aparator energic al drepturilor avortului si ne temem ca alegerea asta va duce la moartea nenumarata  a nenascutilor. Pazeste-ne de raul acesta de negrait, ne rugam. Mai mult, ne rugam ca tu sa aduci domnia avortului la sfarsit pentru ca tu esti aparatorul celor fara aparare!

Tata, fie ca acest presedinte sa vada ca demnitatea umana este nedeterminata atunci cand embrionii umani sunt distrusi in numele progresului medicinei si fie ca el sa vada casatoria ca o institutie care este vitala pentru supravietuirea oricarei civilizatii. Fie ca el sa pazeasca acest drept si bun. Tata, schimba-I inima acolo unde trebuie schimbata, si da-I hotarare acolo unde inima lui este dreapta inaintea Ta.

Tata, cand suntem pusi fata in fata cu zile grele – cand ne aflam in pozitia in care constinta noastra ne cere sa ne impotrivim presedintelui in limitele rolurilor noastre de cetateni-fie ca tu sa ne dai calauzire sa facem asta cu un duh adecvat, cu o atitudine adecvata si cu argumente convingatoare. Fie ca noi sa invatam din nou cum sa confruntam fara sa demonizam sis a ne opunem fara sa abandonam speranta.

Tata, suntem constienti ca fiitorul nostra este in mainile Tale si suntem deprlini constienti ca doar Tu vei judeca natiunile. Multa responsabilitate este investita acum in Barack Obama, si multe vor fi cerute de la el. Fie ca noi, cetatenii credinciosi, sa implinim ceea ce Tu ceri de la noi. Chiar in tim ce ne rugam acum iti cerem sa pazesti acest presedinte sis a ii schimbi inima, ne rugam ca biserica Ta sa fie ocrotita si ca tu sa ne schimbi inimile dupa voia ta perfecta.

Tata, ne rugam aceste lucruri in numele Domnului nostrum Isus Hristos, Cel ce domneste in veci si Regele viitor, Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul. El si doar El poate mantuii, a Lui este imapratia in veci de veci. Mai presus de toate, fie ca numele tau mare sa fie laudat! Amin

Crestinii sunt mai intai de toate cetatenii imparatiei cerurilor. Urmasii lui Hristos nu cunosc  nici o supunere de rang supreme fata de un gurvern sau autoritate pamanteasca. TOtusi, biblia ne invata clar ca Dumnezeu ne-a dat darurile legii, guvernului, si autoritatilor superioare pentru binele nostrum. Noi suntem invatati sa ne rugam pentru “domnitorii si dregatori” sis a fim credinciosi in a ne ruga “pentru ca sa traim in liniste si pace plini de lauda si respect fata de Dumnezeu” 1 Tim. 2:2

In timp ce Barack Obama se pregateste sa depuna juramantul sis a devina cel de al 44 lea presedinte al Statelor Unite, crestinii ar trebui sa se gandeasca despre cum sa se roage pentru noul presedinte. Eu fac rugaciunea aceasta ca loc de inceput, pe masura ce vedem inaugurarea celui de al 44-lea presedinte impreuna.

Dupa terminarea recentelor alegeri, mass-media alaturi de restul societatii se straduiesc sa dea un inteles celor intamplate. Aceasta stradanie a dus la aparitia unor abordari interesante si a unor articole inedite. “TIME Magazine” si “The Wall Street Journal” mi-au cerut de curand sa comentez pe marginea subiectului legat de casatoria intre persoanele de acelasi sex si cel al avorturilor, ca urmare a rezultatului alegerilor din 4 noiembrie.

Jurnalistul Michael Lindenberger de la “TIME” a dorit sa vorbim despre ceea ce alegerile au insemnat  pentru subiectul casatoriei celor de acelasi sex. Intrebarile lui au fost puse in contextul in care sustinatorii casatoriei intre homosexuali au fost infranti atunci cand articolul 8 nu a fost votat in California si au cerut in instanta anularea amendamentului.

El a spus:

“Cererea a fost depusa la aceeasi instanta care a aprobat in mai anul acesta ( cu 3 din 4 voturi ) una dintre cele mai controversate declaratii privind  “Drepturile fundamentale ale homosexualilor” din istoria juridica americana. Curtea de Apel formata in majoritatea ei din republicani va decide pana la sfarsitul  saptamanii daca va da curs acestei cereri sau o va trimite mai intai unei instante inferioare. Oricare ar fi meritele acestei provocari juridice, Curtea de Apel va intampina o presiune enorma pe parcursul deliberarilor.

La sfarsitul acestei saptamani, rev. Albert Mohler  a spus pentru revista “TIME”: “In cazul in care Curtea Suprema din California va emite o lege care sa anuleze vointa poporului american, consecintele vor fi pe masura.” Mohler, presedinte al “Southern Baptist Theological Seminary” din Louisville, Kentucky si una dintre cele mai cunoscute voci ale evanghelicilor americani, a numit aceasta ca fiind “o uzurpare” greu de inteles. “Imaginati-va, a mai spus el, ca va fi si mai controversat cazul Roe vs. Wade acum, cand instanta a dat o astfel de lege dupa ce mai mult de jumatate dintre state si-au exprimat votul in privinta acestui subiect. Decizia luata marti  va costa enorm orice instanta care se va pronunta in favoarea casatoriei intre persoanele de acelasi sex.”

Astept aceasta declaratie. Curtea Suprema din California trebuie sa raspunda  cererii pana la sfarsitul saptamanii, iar raspunsul va spune foarte mult despre ce instanta din California va decide asupra acestui subiect important.

Printr-o schimbare abila, Lindenberger vorbeste apoi despre cativa activisti pentru drepturile homosexualilor, care doresc ca aceasta problema sa fie lasata deoparte, in favoarea altora prioritare. Intr-o convorbire telefonica, el a spus ca este vorba de mai mult de 100 de activisti si juristi care sustin casatoria persoanelor de acelasi sex. “Atmosfera era grea”, a marturisit el. Dar partea cea mai interesanta a articolului urmeaza acum:

Avocatul Dean Trantalis din Fort Lauderdale, Florida, un vechi aparator al drepturilor homosexualilor, si alti participanti la conferinta si-au exprimat ingrijorarea datorita faptului ca miscarea homosexualilor s-a concentrat prea mult asupra casatoriei in detrimentul altor subiecte mai importante. “Casatoria nu a fost niciodata problema noastra”, a spus Trantalis. “Ne-au fortat ceilalti s-o luam in seama si au facut o treaba asa de buna incat ne-au si invins la capitolul asta !”

De fapt, ce vrea sa zica Dean Trantalis ? Ca oponentii casatoriei celor de acelasi sex i-au fortat pe homosexuali sa se concentreze asupra acestei probleme ? Adica “ceilalti” au adus in discutie acest subiect ? Nu inteleg ce vrea el sa spuna cu adevarat. Aparatorii casatoriei traditionale n-au fortat pe nimeni sa se concentreze asupra casatoriei intre homosexuali.

Dar inteleg in schimb, de ce spune el ca “miscarea pentru drepturile homosexualilor s-a concentrat prea mult asupra casatoriei”. Aceasta a devenit un punct central pentru ca s-a sperat  ca acceptarea casatoriei persoanelor de acelasi sex va duce la disparitia ultimelor bariere pe care societatea le mai pune homosexualitatii.

Stephanie Simon de la “The Wall Street Journal” a dorit sa vorbim despre problema avortului. Ea a subliniat exact faptul ca miscarea pro-life ( pe care o numeste “miscarea impotriva avortului” ) “a fost lasata la coada in ultimele saptamani ale campaniei electorale”.

Nu numai pentru ca a fost ales un presedinte care sustine avortul,  dar si pentru ca dezbaterile din cele trei state care vizau problema avortului au fost inchise. Doamna Simon a vorbit si despre separarea evidenta dintre cei care continua sa militeze pentru interzicerea avorturilor prin lege si cei moderati, care spera sa reduca numarul lor prin programe sociale si prin consiliere.

Ea a citat afirmatiile mele:

“Este posibil sa fi ajuns la un punct de rascruce in cultura noastra”, a spus rev. Albert Mohler jr., presedinte al “Southern Baptist Theological Seminary”. “Nu ne va ajuta ignorarea a ceea ce este evident.”

Eu ma numar printre cei care considera ca nu putem sta sa negociem cate avorturi s-ar mai putea face pana problema va fi complet eradicata. Nu sunt de acord cu argumentele celor care spun ca trebuie sa ne vedem mai departe de treaba si sa acceptam legalizarea avorturilor ca pe un fapt dat.

Prietenul meu Mark Dever, citat si el in acest articol, pune punctul pe “i”:

” E ca si cum am spune: ‘Haideti sa facem ceva pentru ca sa fim siguri ca vor fi omorati mai putini evrei in lagarele de concentrare anul acesta’ “, spune rev. Mark Dever, pastor in Washington D.C.

Cine poate trai cu sentimentul asta ? Ar trebui sa ne bucuram ori de cate ori o mama alege sa-si pastreze copilul, dar nu sa ne limitam doar la aceasta. Nu este suficient chiar daca numarul avorturilor scade.

Aceste articole descopera cate ceva despre cautarile sufletesti care au inceput printre cei implicati de ambele parti ale acestor dezbateri aprinse. Nu este timpul sa luam pauza de la rezolvarea problemelor majore.

După cât de ciudată pare, eu nu aş fi crezut ştirea aceasta dacă nu ar fi fost publicată într-unul din ziarele cele mai respectabile ale lumii, The (London) Times.  Se pare că Richard Dawkins, probabil cel mai faimos ateu în viaţă, lansează o campanie de publicitate punând reclame pe autobuzele Londrei.  Iată ştirea:

„Probabil că Dumnezeu nu există.  Aşa că, nu te mai îngrijora şi bucură-te de viaţă.”  Acesta este mesajul îmbucurător pe care-l vor purta autobuzele londoneze dacă ateul Richard Dawkins va putea aduna suficiente fonduri. 

Lozinca va fi vopsită pe lateralele a 30 de autobuze din Westminster ca reacţie împotriva unor mesaje creştine puse pe nişte autobuze cu burduf.  CBS Outdoors, compania care plasează recalmele pe autobuze a spus că va începe postarea reclamelor în Ianuarie 2009.  Dawkins, care va egala donaţii până la suma de £ 5,500 a afirmat că „Religia are obiceiul de a beneficia de călătorii gratuite.

Ariane Sherine, creatoarea campaniei Autobuzului Ateu a spus: „Îmi face plăcere să văd atâţia oameni sprijinind autobuzul ateu.  Dar nu în mod literal, din spatele autobuzului, deoarece astfel s-ar îneca în fum.”

Dawkins, care este profesor la Oxford University, este printre oamenii de ştiinţă cei mai faimoşi din lume.  Subiectul predat de Dawkins este „înţelegerea ştiinţei de către public”, dar mare parte a lumii îl ştie ca susţinătorul „genei egoiste” ca fiind motorul principal al evoluţiei.

În anii recenţi, Dawkins s-a afirmatr ca un ateu şocant şi sincer.  În cartea sa de mare succes „The God Delusion” Dawkins a prezentat un atac masiv împotriva teismului în general, şi a credinţei creştine în particular.  El a devenit adversarul cel mai gălăgios din lume al credinţei în Dumnezeu şi o prezenţă semnificativă în mijloacele de comunicaţie în masă.  Totuşi, acum el riscă să devină o parodie a propriei imagini.

Să privim cu atenţie la cuvintele care alcătuiesc reclama propusă pentru autobuze.  „Probabil că Dumnezeu nu există.  Aşa că, nu te mai îngrijora şi bucură-te de viaţă.”  Destul de slab apel la un ateism plin de curaj.  Probabil că Dumnezeu nu există?  Dawkins nu demonstrează suficientă convingere prin acest cuvânt.  Probabil?

Indiferent de cuvintele întrebuinţate, eu nu-mi închipui că reclamele acestea să provoace o creştere en gros a ateismului.  Dar trebuie cel puţin să remarcăm că alegerea cuvintelor este interesantă.  Să însemne aceasta o abordare nouă din partea ateilor, mai sensibilă la publicul căutător (seeker sensitive)?

Între timp, de partea aceasta a Atlanticului (în SUA), Ronald Aronson de la Wayne State University susţine că politicienii ar trebui să fei atenţi la atei şi la rudele acestora, necredincioşii.  Scriind în USA Today Aronson spune:

Studiile care susţin că aproape toţi americanii cred în Dumnezeu, cum a fost recentul sondaj din 2008 al organizaţiei Pew Forum cu privire la Peisajul Religios al Statelor Unite, apar cu regularitate pe prima pagină a ziarelor.  Sondajul Pew Forum cu privire la Religie şi Viaţa Publică a conchis că 92% din americani sunt credincioşi, şi numai 5% nu cred în Dumnezeu (3% au dat un alt răspuns, sau au spus că nu ştiu sau nu vor să răspundă).

Dar există ceva greşit în imaginea aceasta.  Ea nesocoteşte un mare număr de americani, – nu doar atei, agnostici şi laicizaţi, ci şi pe cei care i-au întors spatele lui Dumnezeu şi religiei Vechiului şi Noului Testament.  Şi face să pară ca şi când majoritatea celor ce susţin că sunt „credincioşi” cred cam acelaşi lucruri – deşi aceasta este în mod clar greşit.  Încurajează sentimentul că există două feluri de americani, majoritatea covârşitoare a celor ce cred şi aparţin, şi acei puţini care nu cred şi de aceea sunt intruşi.  Dar părerea tradiţională că aproape toţi americanii cred în Dumnezeu este greşită.

Aronson vrea ca media şi partidele politice să acorde mai multă atenţie necredincioşilor.  Pentru a-şi susţine teza, el analizează cifrele citate adesea ca revelante pentru numărul de americani care cred sau nu cred în Dumnezeu.  El spune: „Politica şi prejudiciile care-i marginalizează pe necredincioşi sunt încurajate fără intenţie de statistici.”  Aronson sugerează că studiile sunt prea vagi, incluzând în calculele lor orice noţiune de Dumnezeu.  În plus, el susţine că studiile sunt influenţate de factorul „oportunităţilor sociale.”  Nu este acceptabil social să fii ateu sau necredincios, aşa că cifrele sunt subestimate.

Mă întreb dacă Aronson crede că argumentul acesta este puternic.  Dacă necredincioşii ar fi atât de numeroşi, sancţionarea socială ar dispare.  Ba mai mult, când Aronson încearcă să modificele cifrele, el adună laolaltă atei, agnostici, cei neafiliaţi şi pe cei ce fie că nu au vrut să răspundă sondajelor, fie nu au fost siguri cum să răspundă.  El susţine că numărul total al acestora ar fi cam 25% din populaţie.

Ei bine, chiar dacă am accepta cifrele recalculate de el, (dar astfel de calcule sunt incorecte), acestea continuă să fie împotriva argumentului său.  Dacă credincioşii sunt de trei ori mai numeroşi decât necredincioşii, atunci cei din urmă sunt în mare minoritate.

Obiectivul real al lui Aronson apare la încheierea articolului său:

Într-o Americă în care alte minorităţi s-au mobilizat pentru a-şi cere drepturile, când va ieşi la lumina zilei minoritatea noastră cea mai numeroasă şi mai invizibilă?  Când vor pretinde ei ca spiritul multiculturalismului să fie acordat şi celor ce nu se roagă, în schimbul presupunerii generale că valorile, practicile şi normele religioase se aplică tuturor?

Când îşi vor da seama că laicii, împreună cu spiritiştii şi credincioşii ne-tradiţionali constituie un bloc important al votului democrat – şi să ceară ca şi necredincioşii să fie incluşi în comitetele locale ale Convenţiei Partidului Democrat?  Şi, deoarece împotriva imaginii lor modelate cu grijă, nu totţi Republicanii sunt credincioşi, când vor deveni secularii mai vizibili şi în Partidul Republican?  Când vor cere secularii să le fie recunoscute enormele contribuţii la istoria, ştiinţa, educaţia şi viaţa publică a Americii?  Când se va trezi acest uriaş adormit pentru a-şi face auzită vocea?

Profesorul Aronson vrea ca necredincioşii să obţină recunoaşterea şi comitete în sânul marilor partide politice.  El pare a fi convins că laicii reprezintă un „uriaş care doarme” şi care se va face şi trebuie să se facă auzit.  Cine ştie?  Poate profesorul cunoaşte viitorul!

Aici există ceva mai profund, ceva ce ar trebui remarcat.  Jocul cu cifrele este alunecos.  Liderii creştini sunt prea des prea bucuroşi să citeze cifrele fără să recunoască că credinţa în Dumnezeu, aşa cum este reprezentată în aceste studii, nu înseamnă neaparat credinţă creştină.  Dacă marea majoritate a americanilor ar crede în Dumnezeul Bibliei, am vedea o naţiune diferită de cea cunoscută astăzi. 

În mod asemănător, ateii, agnosticii, laicii şi necredincioşii de toate culorile îşi pot exagera cifrele de asemenea.  Desigur că factorul „oportunităţilor sociale” joacă un rol important aici, dar la fel de important este şi factorul dur al aritmeticii.

Chiar şi în epoca noastră tot mai seculară, necredinţa stridentă este greu de vândut celor mai mulţi dintre americani.  Ateii au de surmontat un obstacol al relaţiilor publice – şi asta pentru un motiv întemeiat.

Ceva îmi spune că a susţine că „Probabil că Dumnezeu nu există” pe autobuzele din Londra nu va rezolva obstacolul.  Chiar cred ei că reclama îi va face pe londonezi atei?  Probabil că nu.