Demografia nu este destinul, dar această afirmaţie nu este, omeneşte vorbind, departe de adevăr. Tiparul naţiunilor şi comportamentelor sociale va stabili caracterul şi liniile de demarcaţie ale oricărei civilizaţii. Din acest motiv, orice schimbare majoră în cadrul populaţiei este semnificativă şi cu cât schimbarea este mai neaşteptată, cu atât este mai semnificativ impactul ei.

Astfel, americanii ar trebui să dea mai mare atenţie faptului că în zonele metropolitane, numărul deceselor depăşesc pe cel al naşterilor. În timpurile trecute, acest lucru ar fi indicat o catastrofă majoră ca foamete, calamitate naturală sau război. Dar în privinţa acestor oraşe, cauzele nu au nimic comun cu foametea, plaga sau războiul.

Cotidianul New York Times relata că orasul Pittsburgh, Pennsylvania este un simbol al acestei noi situaţii. După cum relata ziarul în ediţia din 18 mai 2008, această situaţie este extrem de semnificativă.

Spitalele închid secţiile de obstetrică şi le transformă în terapie intensivă. Guvernele locale şi alţi furnizori de servicii sociale se adaptează apariţiei unor cartiere întregi unde vârsta medie predomină şi fundaţii private oferă burse pentru a reţine studenţii şi a atrage alţii noi.

În Pittsburgh, înscrierea la şcoala publică a scăzut de la 70 000 cu 20 de ani în urmă la

30 000 şi continuă să scadă cu aproximativ 1 000 pe an.

„La un moment dat sistemul şcolar nu va mai fi viabil,” spunea Grant Oliphant, noul preşedinte al Fundaţiei Pittsburgh, care supraveghează un program ce oferă burse universitare în valoare de până la 40 000 pentru orice student care a urmat cursurile şcolii publice din oraş din clasa a noua până la absolvirea liceului cu o notă medie de cel puţin 2.0.

Acest lucru va surprinde cu siguranţă pe mulţi americani – pe cei care nu sunt conştienţi de criza demografică ce se întrevede la orizont şi cu care se vor confrunta multe din comunităţile americane. Unii dintre aceşti cetăţeni sunt probabil conştienţi de scăderea ratei naşterilor din Europa şi Japonia, dar se gândesc că excepţionalismul american îi va asigura că o astfel de situaţie nu le va atinge malurile.

Aceeaşi cetăţeni sunt de asemenea probabil surprinşi de rata naşterilor din America ca fiind cu puţin deasupra înlocuirii de bază a populaţiei şi este susţinută acolo doar de rata de reproducţie ridicată a noilor imigranţi – cărora ar trebui să le fim recunoscători că îşi exprimă speranţele prin naşterea de copii.

Situaţia din Pittsburgh este complicată de factori care includ ture economice(la serviciu) şi pierderea în general a populaţiei. Dar când luăm în considerare toate lucrurile, înseamnă că Pittsburgh va vedea mai multe înmormântări decât petreceri pentru bebeluş. O comunitate nu poate supravieţui acestui dezechilibru pentru mult timp. Avertizările acestor situaţii ca şi colapsul şcolilor nu sunt proiectate prea departe în viitor.

Şi Pittsburgh-ul nu este singur:

Alte zone metropolitane, de asemenea, se află la limita scăderii naturale.

În anii 1990, numărul deceselor depăşea numărul naşterilor în doar 4 zone metropolitane cu mai mult de 250 000 de oameni şi 3 dintre ele erau în Sud. Din anul 2000, 10 zone metropolitane – jumătate dintre ele în afara Sudului – au suferit o pierdere netă de populaţie până la limita cea mai scăzută.

În alte trei zone prejudiciate de industria pe cale de dispariţie, Buffalo-Cascadele Niagara şi Utica-Rome în nordul statului New York şi Duluth, Minn, numărul deceselor au depăşit numărul naşterilor în cel puţin un an al aceastei decade.

Scăderea drastică a ratei naşterilor este un semn al unor schimbări sociale şi morale enorme. Şcolile sunt trase la răspundere, dar de asemenea bisericile şi alte instituţii. Statisticile aflate în scădere în biserici în toate denominaţiunile sunt, până la un grad important, vinovate pentru scăderea natalităţii între membrii. Această modă a fost vizibilă mai întâi între denominaţiile protestante, dar este vizibilă în prezent între evanghelici, inclusiv Convenţia Baptistă de Sud.

Pittsburgh devine o pildă de pierdere a populaţiei pentru restul naţiunii. Va observa oare cineva?

Naţiunea japoneză se confruntă cu o criză devastatoare a populaţiei. Criza, însă, nu constă în faptul că sunt prea multe persoane care trăiesc în Japonia, ci prea puţine de vârstă tânără. Japonia, urmată îndeaproape de alte câteva naţiuni, se confruntă cu o implozie / scădere a populaţiei.

Într-adevăr, Japonia a trecut printr-o perioadă nefastă de 27 de ani, în care natalitatea a scăzut dramatic. Ca şi consecinţă directă, în doar câţiva ani naţiunea va experimenta probleme sociale masive şi o prăbuşire completă a activităţii economice.

În perioadele anterioare / trecute, tipul acesta de scădere a populaţiei ar fi fost explicat de factori precum catastrofele naturale, război, foamete sau diverse epidemii. Totuşi, nici una dintre aceste cauze nu se aplica pentru situaţia Japoniei. De fapt, populaţia Japoniei a crescut în timpul celui de-al doilea război mondial, experimentând un regres numeric la începutul anilor 1980.

Cotidianul Washington Post relata:

Numărul copiilor a scăzut dramatic în ultimii 27 de ani, aspect confirmat de un raport actual al guvernului nipon. Japonia are actualmente, mai puţini copii în vârstă de 14 ani sau mai tineri ca în orice altă perioadă din 1908 până în prezent.

Proporţia copiilor din populaţie a scăzut mai mult ca oricând la 13,5%. Procentul acesta a scăzut în ultimii 34 ani şi este cel mai scăzut dintre cele mai mari 31 de ţări, după cum relatează acelaşi raport. Ca şi comparaţie, în Statele Unite, copiii reprezintă o proporţie de 20% din populaţie.

De asemenea, Japonia prezintă o supra-abundenţă a populaţiei bătrâne. Aproximativ 22% din populaţie are vârsta de 65 de ani sau mai mult, cea mai ridicată proporţie din lume. Şi numărul este în creştere. Până în anul 2020, populaţia vârstnică va depăşi copiii cu o proporţie de până la 3 la 1, prevedea raportul guvernului, iar până în 2040, diferenţa va ajunge la aproape 4 la 1.

Numerele spun totul. Aproape un sfert din populaţia Japoniei depăşeşte 65 de ani; procentual, numai 13,5 % sunt copii. Concluzia inevitabilă este că în curând nu vor fi îndeajuns japonezi maturi care să menţină în stare de funcţionalitate Japonia ca şi naţiune, societate şi cultură.

Cotidianul numeşte realitatea prezentată drept „o catastrofă demografică care se derulează cu încetinitorul, situaţie care este fără precedent în lumea dezvoltată”. Privind spre viitor, ziarul şi-a asigurat cititorii că nu exagerează. Într-adevăr, „consecinţele economice şi sociale ale acestor tendinţe pot fi cu greu exagerate.”

Centrul de Cercetare Economică din Japonia prevede că Japonia va pierde 70% din forţa de muncă la mijlocul secolului. Japonia, în prezent probabil a doua economie mare din lume, nu-şi va putea păstra acest statut cu o populaţie aflată într-un declin serios.

O societate care nu mai are / doreşte copii este ca o persoană sănătoasă care decide să se înfometeze. Si aceasta este o acţiune voit umană, nu o calamitate naturală.

Profeţii exploziei populaţiei mai avertizează că va veni o criză a populaţiei, dar au perceput situaţia aproape invers când este vorba de naţiuni ca şi Japonia. Rusia şi câteva alte naţiuni europene se confruntă cu crize asemănătoare.

Copiii sunt un semn clar al încrederii şi sănătăţii culturale. Cotidianul Washington Post descrie această criză astfel: „Copiii Japoniei pe cale de dispariţie.” Aceste cuvinte descriu într-adevăr situaţia dificilă a Japoniei – şi această criză nu va dispărea.

Cine sunt evanghelicii? Problema identitatii si definitiei evanghelice a post tema centrala a proiectului evanghelic inca de la inceputul sau in America. Data fiind natura miscari, definitia este greu de exprimat si mereu contestata.

Punerea in circulatie a Manifestului Evanghelic, pe data de 7 mai a atras atentia mijloacelor mass media nationale si astfel reprezinta inca o oportunitate a definirii evanghelismului. Documentul eliberat pe 7 mai reprezinta de asemenea o provocare, pentru ca autorii lui spera sa redefineasca miscarea in contextul timpurilor tulburi de acum.

Manifestul, pus in circulatie la o conferinta de presa la National Press Club, reprezinta o agenda. In citatul de presa oferit de catre organizatori se face lucrul acesta clar:

Astfel de dinamica a indemnat un grup de teologi si lideri crestini cu o considerabila intelepciune academica sa scrie cu atentie un Manifest evanghelic. Acest efort care a durat 3 ani a cautat sa revendice definitia a ce inseamna sa fi un evanghelic - termen care in anii recenti a fost folosit dese ori din puct de vedere politic, cultural, social si chiar ca strategie de marketing demografic.

Recunoscand ca multi oamnei din afara miscari se indoiesc acum ca evanghelismul mai poate fi vreodata pozitiv, si multi din cei din interiorul micari se intreaba daca termenul mai slujeste in mod util scopului, ei au organizat un comitet central care sa schiteze un document care sa revendice termenul si chemarea atat pentru cultura cat si pentru comunitatea de credincioasi. Radacinile teologice se gasesc in cuvantul grecesc “euangelion” care inseamna “Veste Buna” sau Evanghelie.

O criza a identitatii este diagnosticul si autorii intentioneaza sa “revendice definitia” chiar daca multi “acum se mai intreaba daca termenul mai slujeste in mod util scopului”. Autorii Manifestului evanghelic e limpede ca cred ca termenul ramane inca util. Redefinirea folosirii lui este telul lor.

Eu n-am semnat Manifestul, desi gasesc ca multe dintre elementele documentului sunt foarte atragatoare si compuse foarte elegant. Am prieteni intre cei care au semnat Manifestul, si am prieteni intre cei care nu l-au semnat. In cele din urma eu nu pot sa-l semnez din cateva motive. Aceste motive sunt inradacinate in ingrijorarea mea fata de identitatea Evanghelica si in crezul meu ca acest document spune mult prea multe pe de-o parte si mult prea putine pe de alta.

Din autorii documentului fac parte Timothy F. George of Beeson Divinity School si autorul Os Guiness de la Trinity Forum. Acestia cu siguranta isi argumenteaza cazul prin a deplange subversiunea termenului “evanghelic”. Ma alatur lor in ingrijorarea ca “confuzia si coruptia care inconjoara termenul de evanghelic au devenit asa de profunde incat caracterul a ceea ce inseamna cu adevarat a fost ascuns sau si-a pierdut importanta.”

Documentul spune multe despre aceasta confuzie, si multe dintre aceste lucruri sunt bune si profetice. Sunt complet de acord cu argumentul ca evanghelicii “ar trebui sa fie definiti teologic si nu politic, social sau cultural.”

Dar atunci cand Manifestul prezinta o definitie a evanghelicilor, aceasta se dovedeste a fi o definitie destul de minimalista. Evanghelicii, afirma acest document,”sunt cei care se definesc pe sine, credinta lor si vietile lor in conformitate cu Vestea buna a lui Isus din Nazaret.”

Acele cuvinte minunate sunt pline de continut crestin, dar sunt de asemenea cuvinte care vor fi revendicate si de altii care nu se considera evanghelici. Definitia nu este destul de cuprinzatoare. Documentul merge mai departe la a identifica cateva dintre crezurile Evanghelicilor. Printre aceste convingeri este si crezul ca “singura baza de acceptare inaintea lui Dumnezeu este prin ceea ce a facut Isus Hristos la cruce si ceea ce El face acum prin viata lui Inviata, prin care El a expus si reversat cursul pacatoseniei si violentei umane, a purtat pedeapsa pentru pacatele noastre, ne-a dat neprihanirea Sa, ne-a rascumparat din puterea celui rau, ne-a impacat cu Dumnezeu si ne imputerniceste cu viata Sa de sus.”

Aceasta este o afirmatie substantiala a evangheliei dar lasa pe din-afara exclusivitatea mantuirii celor care au venit la Hristos prin credinta. Folosirea a “pentru noi” in propozitii strategice te face sa te intrebi daca au ingaduit loc pentru inclusivism sau universalim? Usa nu este inchisa adecvat cu siguranta. Oare toti semnatorii au anuntat pe 7 mai ca pacatosii trebuie sa ajunga sa creada in Domnul Isus Hrsitos pentru a fi mantuiti? Aceasta este una din cele mai cruciale intrebari ale identitatii evanghelice.

Autorii fac limpede preocuparea lor de a defini Evanghelismul impotriva Fundamentalismului si Liberalismului Protestant. Ar include ei pe inclusivisti printre evanghelici?

O alta complicatie care intervine in acest punct este din faptul ca Evanghelicii sunt identificati ca ” una din marile traditii care s-a dezvoltat in cadrul bisericii crestine de-a lungul secolelor.” Exista un anumit sens in care acest fapt este adevarat, bineinteles, dar prin a corela intelegerea evanghelica ca una din multele traditii crestine, submineaza marturia noastra si seamana confuzie.

Manifestul Evanghelic, este cel putin in mare parte, un exercitiu de relatii publice. Documentul a fost lansat la National Pres Club– nu o locatie obisnuita pentru a discuta teologie. Scopurile afirmate ale documnetului sunt de asemenea directionate catre relatiile publice. Simtul de a incerca sa convinga publicul ca evanghelicii nu sunt ceea ce credem noi ca sunt ei (noi), impregneaza manifestul.

Evanghelicii uneori trebuie sa faca judecati aspre , afirma autorii, dar doar dupa ce clarifica faptul ca Vestea buna a Evangheliei este”coplesitor de pozitiva si este intotdeauna pozitiva inainte de a fi negativa.” Mai mult “Evanghelicii sunt pentru Cineva si pentru ceva mai degraba decat sa fie impotriva cuiva sau a ceva.”

Aceasta este o afiramtie minunata, si in intregime adevarata. Totusi, ca afirmatie a realtiilor cu publicul nu va merge prea departe — nu daca este urmata de orice discutie onesta sau de descoperiri. Asa cum recunosc autorii, sa fi pentru un principiu inseamna a te impotrivi opusului sau. Cei care se tin de principii contrare nu vor fi convinsi sa inceteze prin a afirma ca noi suntem impotriva principiilor lor si telurilor lor.

Intr-adevar, unul dintre cele mai tari puncte ale acestui document este recunoasterea sa ca diferentele de convingere ajung pana la cele mai fundamnetale intrebari ale vietii. Aceste diferente “nu sunt doar intre viziuni aspura lumi personale si intre stiluri complete de viata care co-exista in aceiasi societate.” Aceste diferente “sunt decisive nu doar pentru indivizi ci si pentru societate si civilizatii intregi.”

Un alt punct tare al acestui document este analiza profunda a crizei culturale si provocarii pe care o prezinta pentru crestini si integritatea credintei lor crestine. Manifestul este profetic in a pune sub acuzare evanghelismul pentru multe lui pacate, inclusiv:

Prea adese ori am trambitat evanghelia lui isus, dar am inlocuit adevarurile biblice cu tehnici terapeutice, inchinarea cu divertismentul, ucenicia cu cresterea potentialului uman, cresterea bisericii cu spriritul intreprinzator al afacerilor, preocuparea pentru bisrica si pentru adunarea locala cu expresii ale credintei care sunt fara biserica si doar un pic mai mult decat o spiritualitate insipida, anosta, impinirea nevoilor reale cu intermedierea nevoilor simtite, principiile misionare cu strategii de marketing. in acest proces am devenit cunoscuti pentru evangheli comerciale, care promoveaza o stare de bine, sanatate, bogatie si potential uman, o vorbarie religioasa vesela, fiecare din ele fiind de ne distins de moda trecatoare a lumii inconjuratoare.

Aceasta afirmatie este vrednica de cea mai seriosa meditatie — la fel si paragraful urmator:

Prea adesea am atacat rautatea si nedreptatea venita din partea altora, asa cum este omorarea celor ne nascuti, ca si ereziile si apostaziile liberalilor teologici ale caror vederi le-am dezvoltat intr-o “alta evanghelie”, in timp ce am tolerat propriile noastre pacate, am inchis ochii la propriile noastre vicii, si am traitit in captivitatea matrialismului si cunsumului de piata, in feluri care sa contrazica credinta noastra.

Din nou, aceasta este o afirmatie puternica. Dar ceea ce urmeaza este un pic problematic. Doar cateva paragrafe mai tarziu, Manifestul spune:

Prea adese ori am fost nesupusi poruncii de a-L iubi pe Domnul Dumnezeul nostru cu inima, sufletul, taria si mintea noastra, si am cazut intr-un anti-intelectualism care nu ne sta bine, si care este un handicap cultural sever cat si un pacat. In deosebi unii dintre noi am tradat traditia crestina puternica a unei vederi inalte a stiintei, rezumata chiar in matricea care a dat nastere stiintei moderne, si s-au facut vulnerabili la caricaturile si falsa ostilitate dintre stiinta si credinta. Prin a proceda astfel, in mod inconstient am dat mangaiere scientologiei neinfranate si naturalismului care fac ravagii in cultura noastra astazi.

Cine sunt acei credinciosi care reprezinta “caricaturile unei false ostilitati dintre stiinta si credinta?” Contextul pare sa implice pe acei care cred in cosmologia unui pamant tanar. Aceasta reprezinta milioane de evanghelici– poate prin cele mai multe sondaje, marea majoritate. Sunt ei (noi) pe cale sa fie exclusi din evanghlism? Daca acest paragraf nu se refera la creationisti care cred intr-un pamant tanar, atuci la cine e cu putinta sa se refere? (Profesorul Alan Jacobs, de la Wheaton, ajunge la aceiasi concluzie in analiza sa, publicata in The Wall Street Journal.)

Aceasta este una din problemele majore cu acest document. Atunci cand lanseaza o salva de critici nu face clar la adresa cui sunt. Reporterii prezenti la aceasta conferinta au exprimat intr-o oarecare masura exasperarea lor in acest punct. Atunci cand li ce cereau detalii specifice despre cine erau cei criticati, comitetul organizational a refuzat sa raspunda.

Documentul arata spre politicizarea credintei ca preocupare principala. Intr-o sectiune cruciala a textului, Manifestul afirma:

Crestinii de ambele parti ale spectrumului politic, atat stanga cat si dreapta, au facut greseala de a politiza credinta; si n-ar fi nici o imbunatatire sa raspundem la slabirea religioasa de dreapta cu revigorarea religioasa de stanga. Din orice parte vine o credinta politizata este lipsita de credinta, nubuneasca, si dezastruasa pentru biserica — si dezastruoasa pentru ratiuni crestine mai degraba decat pentru ratiuni constitutionale.

Chematii fiind la un devotament mai inalt decat cel fata de partid, ideologie sau nationalitate, noi evanghelicii vedem datoria noastra de a ne angaja in politica dar cu egala datorie de a nu lasa niciodata ca aceasta sa fie echivalenta cu vre-un partid, ideologie partizana, sistem economic, sau nationalitate. In balanta noastra, puterea spirituala, morala si sociala este la fel de importanta ca puterea politica, ceea ce este drept cantareste mai mult decat ceea ce este la moda, sau popular, asa cum principiul cantareste mai greu decat partidu, adevarul conteaza mai mult decat jocul de echipa si constiinta mai mult decat puterea si supravietuirea.

Contextul evident la aceasta este cursa perzidentiala din 2008 si afirmatiile grupurilor ca evanghelismul este prea atasat de Partidul Republican. Richard Mouw, presedintele Seminarului Teologic Fuller, unul dintre vorbitorii la aceasta conferinta a explicat punctul acesta pe postul national de radio:

Ei bine, eu cred ca am vazut in ultimii 30 de ani - stiti ca evanghelicii au devenit proeminenti in politica americana in jurul anilor 1980 cu fromarea marjoritati morale, si cred ca multi dintre ei au interes acoperit in a se folosi de conducrea lor religioasa pentru a promova un anumit tip de agenda politica. Si mai sunt cei dintre noi care vor sa spuna ca vrem eticheta , chiar daca nu ne identificam neaparat cu agenda politica respectiva, cu ideologia respectiva, si asta in mod evident cauzeaza tensiune.

Agenda respectiva este in mod sigur clarificatoare. Fara indoiala ca mult prea multi dintre evanghelici au confundat Evanghelia cu agenda politica– chiar si cu Partidul Republican. Aceasta poate fi chiar mai grava decat confuzia teologica- poate reprezenta idolatria.

Dar ceea ce documentul nu clarifica niciodata este cum sa te tii de o morala profunda si de convingeri politice, bazate pe principii biblice, fara pericolul de a te identifica cu o agenda politica — cel putin intr-o anumita masura. Sugereaza cumva, Manifestul o forma Gnostica de implicare politica?

In cele din urma, documnetul in esenta, este o chemare la politete. Intr-adevar, politetea este poate accentul principal al acestui document. Manifestul cauta sa defineasca un spatiu public civil in care personele din toate sistemele de credinta sa fie binevenite la a lupta pentru proptiile lor crezuri si convingeri. Acest spatiu public este mai degraba o piata civica deat una sacra sau deschisa.

“Piata publica civica” sta impotriva dorintelor teocratice de a avea o “piata publica sacra” si a secularismului care doreste “o piata publica deschisa”. In cuvintele Manifestului:

In contrast fata de aceste extreme, devotamentul nostru este fata de piata publica civila– o viziune a vietii publice in care cetatenii de toate credintele sunt liberi pentru a intra si a se angaja in piata publica pe baza credintei lor, dar intr-un cadru in care este afirmat ceea ce e drept si liber pentru si pentru celalalte credinte. Un drept pentru un crestin, este un drept si pentru un evreu si un drept pentru un secularist este un drept si pentru un mormon, si un drept pentru un musulman este un drept si pentru schientologist, si un drept pentru credinciosi de toate confesiunile din tara asta mare.

aceasta este o afirmatie buna si de folos… atat cat tine. manifestul este curajos in a chema la a pune un stop “razboiului cultural” care ameninta sa destrame societatea si sa inchida conversatiile si deliberarile civile.

Dar aceasta bravada nu se intinde peste propuneri specifiece despre cum se poate realiza aceasta. Fundatia acestei parti Manifestului pare sa fie cartea lui Os Guiness “The Case for Civility”, care aduce exact aceleasi argumente in exact acelasi limbaj elegant cu aceleasi limitari. Guiness este un analist social stralucitor si ar trebui sa fie numarat printre cei mai profunzi ganditori din lumea evanghelica. Dar aceleasi detalii geniale care se gasesc in The Case for Civility, sunt de fapt principalele deatalii geniale ale unui proiect mai timpuriu tot al lui prin propria lui relatare si conceptie in — The williamsburg Charter din 1988.

Limitariile ambelor proiecte se regasesc in Maifestul evanghelic, si au un rezultat devastator. Cicismul ete urgent important si este central in ordinea Americana. Civismul este o virtute inradacinata in faptul ca, crestinii intelec fiecare fiinta umana ca fiind creata in imaginea lui Dumnezeu. Dar nici Guiness nici Manifestul nu pot construi cadrul pentru civismul pe care Guiness si-l imagineaza. Aceasta datorita faptului ca acum avem de a face tocmai cu intrebarea fundamentala a existentei pe care Manifestul o recunoaste, intrebare care in cele din urma va forma civilizatia.

Probleme ca, avortul si casatoria nu sunt doar importante ci si urgente. Unul capata impresia ca civismul acesta asa de pretion sin documentul acesta poate lua doar forma unei discutii nesfarsite si unui dialog vesnic. Aceasta s-ar putea potrivii magnatiilor gandirii din Washington, dar nu se potriveste culturii politicilor publice sau vietii pe care o ducem cei mai multi dintre noi. Manifestul este minunat de profetic in chemarea la civica, dar dar nu explica cum aceste civism poate supravietui concluziilor — sau cum partile civice ale unei conversati despre lucruri supreme pot spune adevarul si sa fie intotdeauna considerat politicos sau civic.

Atunci cand documentul afirma corect ca: “Intr-o societate asa de diversa din punct de vedere religios ca America astazi, nici o credinta n-ar trebui sa fie facuta normativa pentru intreaga societate, totusi ar trebui sa existe loc pentru exprimarea libera a credintei in piata publica”; vrea sa spuna prin aceasta ca se poate sau ar trebui sa nu existe o moralitate normativa pentru piata aceasta publica? Sau, cineva se poate intreba, moralitatea aceasta normativa (fara de care societatea n-ar mai putea supravietui) ar secularizata asa cum autorii Manifestului se tem cu atata elocventa?

Unde apar limitele fata de devotamentul civic? Este posbil ca cineva sa vorbeasca intr-adevar Evanghelia si despre actul de credinta in Isus Hristos ca fiind singura cale spre mantuire si sa fie considerat civic, politicos?

In cele din urma trebuie sa judec Manifestul evanghelic, ca fiind prea expansiv in termeni de realtii publice si prea subtire in termeni teologici. Admir multe din cele spunse in acest document si ceea ce reprezita, dar nu-l pot accepta ca un intreg. Vreau ca el sa fie mai teologic si mult mai specific in ce priveste Evanghelia, sunt de acord cu autorii ca evanghelistii ar trebui sa fie definiti teologic si nu politic, cultural sau social. Acest document va trebui sa fie mult mai teologic pentru a implini scopurile pe care si le-a propus.

Acum, poate ca noi evanghelici, vom avea de castigat din conversatia civila despre acest Manifest care cheama la civism. Acesta ar fi cel putin un loc bun de pornire.

Cu câţiva ani în urmă, eram la un interviu într-un program la o televiziune naţională şi am discutat despre pedeaspsa de capital cu o femeie care, în timpul pauzei pentru reclamă, a spus că a văzut recent o combină ce trecea printr-un lan de grâu. A fost îngrozită. Grâul era treierat cu miile de spice pe secundă. Mi-a spus că i-a părut rău pentru grâu. Nimeni din cei prezenţi nu a ştiut cum să reacţioneze cu privire la această declaraţie ciudată. Cred că este sigur să spun că nimeni dintre noi niciodată nu i-a părut rău pentru recoltarea vegetaţiei. Acum, eticistul Wesley J. Smith indică faptul că un grup etic din Elveţia a decis că „crima arbitrară a florei este gresită din punct de vedere moral”. Într-un articol în The Weekly Standard, Smith explică idea că „drepturile plantelor” sunt o problemă serioasă care este luată între suedezi. Fundalul acestui curent de gândire este o clauză constituţională adoptată cu ani în urmă în Elveţia şi cere cetăţenilor elvaţieni să recunoască „demnitatea creaţiei când au de a face cu animale, plante sau alte organisme.” Până acum recent, nimeni nu s-a aşteptat că aceasta va duce la mişcarea drepturilor plantelor. Aşa cum explică Smith, comitetul elveţian a venit cu o concluzie radicală bazată pe o privire de ansamblu la fel de radicală:

O „bună parte” din comitet a adoptat ceea ce este numit ca o abordare morală „biocentrică”, însemnând că „organismele în viaţă ar trebui considerate morale de dragul lui pentru că au viaţă”. Acest comitet a determinat că nu putem afirma „stăpânire absolută” asupra plantelor, şi mai mult, că „plantele individuale au o valoare intrinsecă”. Aceasta inseamnă că „nu ne putem folosi de ele aşa cum ne place, chiar dacă comunitatea plantelor nu este in pericol, sau dacă acţiunile noastre nu pun în pericol speciile, sau dacă nu ne purtăm arbitrar.”

Smith punctează foarte bine acest fel de logică fiind un „simpton al unei boli culturale care a infectat civilizaţia vestică, cauzând pierderea capacităţii de a judeca critic şi de a distinge serios între lucrurile etice lipsite de importanţă”. Ideea cu „drepturile plantelor” indică o pierdere a sănătăţii mintale culturale. Până acum, această confuzie culturală a fost evidentă în mişcarea pentru drepturile animalelor – o mişcare ce prezintă unele îngrijorări etnice ca fiind legitime, dar împinge ideologia ei dincolo de sănătatea mintală. Falimentul distingerii dintre fiinţele umane şi restul lumii animale este o marcă a culturii post creştine. Extinderea acestei ideologii la vegetaţie este un semn înspăimântător al deziluzionării maselor.

Wesley Smith spune:

De ce se întâmplă aceasta? Respingerea noastră accelerată asupra vederilor iudeo-creştine, care ţinea la demnitatea unică şi valoarea morală a fiinţelor umane, ne înnebuneşte. O dată ce am distrus piedestalul specilor noastre, a fost logic că vom ajunge să vedem flora şi fauna ca fiind îndreptăţite la drepturi.

Aşadar, eticişti elveţieni lucrează de zor la protocoale cu privire la „demnitatea plantelor” şi determină posibile scenarii care s-ar califica drept încălcări ale „drepturilor plantelor”. Comitetul elveţian spune: „Demnitatea fiinţelor vii în ce priveşte plantele” este un apel. Adoptarea punctului de vedere „biocentric” este un salt în nebunie. Argumente bune pot fi făcute pentru practicile agrare responsabile care Îl cinstesc pe Dumnezeu demonstrând purtarea de grijă pentru creaţie. Dar ideologia cu „drepturile plantelor” şi sugestia cu „dreptul la viaţă” propriu vegetaţiei este dincolo de orice raţiune. Cel mai tragic dintre toate este o cultură entuziasmată să eutanasieze bătrânii, cu pruncuciderea, neînduplecată cu privire la cei nenăscuţi, acuma este îngrijorată cu privire la demnitatea proprie plantelor. Poate vreo cultură să recupereze aceasta?

Habacuc3:17-19

Un băieţel cu un cromozom în plus s-a născut în 18 aprilie. Numele lui este Trig Paxson Van Palin şi noua lui casă este reşedinţa guvernatorului din Alaska în Juneau. Mama lui este guvernatorul Sarah Palin, care împreună cu soţul ei Tod, l-au întâmpinat pe Trig ca şi al doilea fiu al lor şi al cincilea copil.

Guvernatorul Palin şi-a pus deja amprenta asupra scenei politice. O vedetă a baschetului în timpul liceului şi regină a frumuseţii, a fost aleasă guvernator în Alaska în 2006. Adeseori este menţionată ca şi potenţial candidat alături de senatorul John McCain. Printre ceilalţi copii ai familiei Palin este şi Track, fiul cel mai mare, care activează în prezent în armata SUA. Mai au trei fiice, Bristol, Willow şi Piper.

Trig a devenit cunoscut cu mult înainte de a se naşte, când cetăţenii Alaskăi au aflat că guvernatorul lor aştepta un copil. Apoi, povestea a devenit mai complicată pentru familia Palin.

În luna decembrie a anului trecut, Sarah Palin a aflat despre copilaşul ei că va avea probabil sindromul Down – doar un singur cromozom în plus.

După cum raporta Associated Press:

Anunţul doctorului din decembrie, când Palin era însărcinată în luna a patra, îi punea în vedere posibilitatea unei schimbări de viaţă şi carieră.

„N-am avut nici o problemă cu celelalte sarcini, aşa că am fost şocată”, spunea Palin.

„Mi-a trebuit ceva timp să deschid cartea primită de la medic despre copiii cu sindrom Down şi încă ceva timp să intru pe internet şi să încep să citesc lucruri despre o astfel de situaţie.”

Când i s-a spus, Todd Palin a răspuns rapid, „N-ar trebui să punem întrebarea „De ce noi?”, ar trebuie să spunem „De ce nu noi?”.

Cuplul nu s-a gândit nici un moment să avorteze copilul. Ceea ce înseamnă că Trig Palin face parte acum dintr-un grup aparte de copii foarte speciali, pentru că în prezent se crede că marea majoritate a copiilor diagnosticaţi cu sindrom Down înainte de naştere sunt avortaţi.

Testele moderne de diagnostic conduc o „misiune caută şi distruge” pentru a elimina copiii consideraţi inferiori, cu dizabilităţi sau cu deformităţi. Unii experţi cred în prezent că până la 90% din sarcinile diagnosticate ca având probabilitatea unui sindrom Down se sfârşesc în avort.

În anul 2005, moralistul George Neumayr comenta: „În fiecare an în America se nasc tot mai puţini copii cu dizabilităţi. Motivul este avortul eugenic. Doctorii şi pacientele lor folosesc tehnologia prenatală pentru a examina copiii nenăscuţi pentru dizabilităţi, apoi folosesc această informaţie pentru a avorta un mare procent din ei. Fără o verificare meticuloasă sau discuţie, o eugenie desemnată să-l înlăture pe cel cu dizabilităţi a devenit un lucru obişnuit.”

Familia Palin a refuzat ideea de a avorta copilul. „Amândoi ne-am exprimat foarte deschis convingerile pro-life” a spus guvernatorul Palin. „Considerăm că fiecare viaţă inocentă are un potenţial minunat.”

Îşi iubeşte băieţelul şi este foarte mândră de el. „Îl privesc chiar acum şi văd perfecţiune,” spunea Palin pentru Associated Press. „Da, are un cromozom în plus. Însă mă gândesc ce este normal sau perfect în lumea noastră?”

Unii moralişti merg până acolo încât susţin că este o „datorie” să avortezi un copil cu diagnosticul Down. Acesta este un atac la demnitatea oricărei fiinţe umane. Faptul că în prezent se nasc atât de puţini copii cu sindromul Down este un semn că America face un pact cu Cultura Morţii.

Trig Paxson Van Palin are un cromozom în plus, doi părinţi iubitori şi mândri, patru fraţi foarte fericiţi şi va aduce bucurie în mod personal în nenumărate vieţi.

Se va confrunta cu provocări unice, dar are o familie iubitoare care le va face faţă împreună cu el. Vor învăţa împreună minunăţia şi frumuseţea unui copil cu sindromul Down şi vor învăţa să vadă gloria lui Dumnezeu pe faţa lui încrezătoare.

Ziua Mamei a anului 2008 este cu adevărat o zi specială în reşedinţa guvernatorului din Alaska. Ce tragedie de nespus că atât de multe cămine au avortat această bucurie.

Bine ai venit în lume, Trig Paxson Van Palin. Existenţa ta sfidează Cultura Morţii şi ne dă tuturor speranţă.

Malcolm Muggeridge, un observator înfocat al secolului 20 şi al ororilor acestuia, obişnuia să vorbească despre „Marea dorinţă liberală care aduce moartea”. De-a lungul anilor, Muggeridge a apelat la această explicaţie în privinţa mai multor chestiuni neclare, în special acceptarea liberală a avortului. Dacă ar fi în viaţă în prezent, ar vedea cu siguranţă această dorinţă de moarte împlinindu-se în 21 Aprilie 2008, data ediţiei ziarului USA Today.

În rubrica sa periodică din ziar, Oliver „Buzz” Thomas pune întrebarea:

„E posibil ca religia noastră să ne ucidă?” Preocuparea lui principală este ecologică şi tonul său se doreste a fi apocaliptic. „Cu toţii ne amintim de azteci”, ne atenţionează Thomas. „Unii spun că religia lor, cu înclinaţia lor spre violenţă şi sacrificiu uman, a jucat un rol esenţial în distrugerea civilizaţiei lor. Noi, cei moderni, suntem mult mai sofisticaţi, desigur, dar dacă persistăm în unele dintre practicile noastre religioase, ne putem îndrepta în aceeaşi direcţie cu paşi mărunţi.”

Ceea ce îl preocupă-deranjează pe Thomas este faptul că religia – creştinismul în mod special – ne încurajează să avem prea mulţi copii.

Thomas indică studii recente care avertizează cu privire la un dezastru ecologic.

Apoi ne atenţionează că e posibil să fi trecut de „punctul culminant” crucial în ecuaţia ecologică. După părerea lui, marea problemă constă în creşterea populaţiei şi problema legată de aceasta vizează orice convingere religioasă care încurajează familiile mari.

Din nou, Thomas vede biserica, ca o problemă în mai multe sensuri. El critică fără a fi plauzibil bisericile pentru că nu reuşesc să ordineze femei şi homosexuali fără a lega aceste critici de subiectul principal – doar scoţând în evidenţă că instituţiile religioase sunt adesea „întârziate la petrecere”.

Iată fragmentul cheie al articolului său:

Pentru a ne proteja planeta şi specia, n-ar trebui ca organizaţiile religioase să încurajeze familii mai restrânse? Liderii noştri spirituali au nevoie de o mai multă revelaţie divină ca să înţeleagă că doctrinele noastre actuale – care riscă să ne distrugă pe noi şi lumea întreagă – au devenit discutabile din punct de vedere etic şi teologic?

Creşterea populaţiei loveşte cel mai puternic naţiunile cele mai sărace şi pe măsură ce sărăcia este în creştere, sănătatea publică este afectată. Sunt foarte sigur că Dumnezeu nu este autorul suferinţei umane, dar prin predicile contra măsurilor de contracepţie noi predicăm în acelaşi timp împotriva avortului; pare că Il descriem pe Dumnezeu crud, un bufon sau ambele.

Articolul lui Thomas nu este corect în multe privinţe, însă reprezintă un exemplu al tipului de gândire care pozează drept înţelepciune în unele cercuri. Dacă problema este atât de gravă pe cât o descrie Thomas, cu siguranţă că merită un articol mult mai serios decât al lui.

Thomas deplânge faptul că romano-catolicii şi mormonii (printre alţii) încurajează familiile mari şi faptul că multe grupuri religioase (incluzând mulţi musulmani) descurajează măsurile de contracepţie. De asemenea multe cupluri evanghelice îşi propun şi au familii mari deşi o întreagă generaţie de evanghelici mai tineri regândesc problema măsurilor de contracepţie.

Aceste doctrine „ameninţă să ne distrugă pe noi şi lumea întreagă” acum, exclamă Thomas. El insistă ca liderii religioşi să încurajeze familii mai mici – nu mai mult de doi copii într-un cuplu. „Preoţimea ar trebui să afirme adevărul dificil că a avea mai mult de doi copii într-un astfel de moment este egoist”, susţine el. „Îndrăznim să spunem că este păcat? Americanul obişnuit poate că nu ia în seamă pe reprezentanţii lui politici, dar cu siguranţă ia în seamă ce spune pastorul lui. În fiecare săptămână.

Acesta va fi un mesaj dificil de predicat pentru pastori şi greu de auzit pentru ascultători, dar fără el ne îndreptăm spre un dezastru.”

Nu există un argument împotriva faptului că o populaţie mai mare consumă mai multe resurse decât o populaţie mai mică. Dar aceasta este o modalitate mioapă de a privi la o situaţie foarte complexă – mult mai complexă decât îşi permite să fie abordarea simplistă a lui Thomas.

Adevărata problemă a populaţiei cu care se va confrunta cu siguranţă lumea în viitor este faptul că se nasc prea puţini copii – nu prea mulţi. Rusia experimentează o scădere netă a populaţiei, o situaţie care ar putea ameninţa stabilitatea socială.

În China, politica naţională dezastruoasă a „unui singur copil” a dus la un dezechilibru dramatic al sexelor (de când a fost instituită această politică s-au născut mult mai mulţi băieţi decât fete), şi cu cât populaţia este mai în vârstă cu atât mai mult înseamnă că nevoile sociale fundamentale se vor confrunta cu o criză.

Pe lângă acestea, Africa se confruntă cu o epidemie de SIDA care a ameninţat structura socială. Chiar în economiile avansate din vest, populaţiile în vârstă se vor confrunta cu probleme sociale şi economice semnificative. Ce se va întâmpla când numărul pensionarilor va ajunge numărul celor ce lucrează? Cu siguranţă că acel experiment economic nu va funcţiona.

Abordarea aceasta a controlului populaţiei îşi are fundamentul într-un dezgust elitist faţă de familiile mari şi o ambiţie a unora de a controla destinul reproductiv al altora.

Este exact non-sensul catastrofal pe care l-a argumentat atât de bine istoricul Matthew Connelly de la Universitatea Columbia în cea mai recentă şi importantă carte a sa, Concepţia greşită şi fatală: Lupta pentru controlul populaţiei lumii (Harvard University Press).

În realitate, rata creşterii populaţiei la nivel global este în scădere deja. În orice caz, un cuplu care decide să aibă mai mulţi copii va reflecta adeseori o abordare raţională a ieşirii din sărăcie – nu o cauză a sărăciei în sine. Vorbind fără ocolişuri şi în termeni economici, copiii de obicei aduc beneficii economice mult mai mari decât costurile pe termen lung.

Pentru creştini, însă este în joc mult mai mult decât perspectiva economică. Chestiunea mult mai mare este gloria lui Dumnezeu în naşterea şi creşterea unor progenituri sfinte. Copiii trebuie primiţi – şi concepuţi – ca şi daruri, nu ca ameninţări ale unui dezastru ecologic.

Ca şi maltusienii din vechime, noii profeţi ai controlului populaţiei avertizează apropierea unui dezastru iminent.

Argumentele lor nu au un efect important acolo unde trebuie – între cuplurile care decid să aibă copii. Ei nu pot fi împiedicaţi de un articol din USA Today sau orice alt ziar, de asemenea nu vor fi descurajaţi de argumentele acestora. Ei pur şi simplu nu cred că a avea copii ne ucide.

Mary Warnock, mai bine cunoscuta sub numele de Baronesa Warnock de Weeke, este una dintre cele mai influente figuri in campul eticii biomedicale si a filosofiei etice. Ea a intrat in lumina reflectoarelor internationale in 1984 cand a condus comitetlul care a produs asa zisul “Raportul Warnock” care a legalizat procedurile IVF din Marea Britanie.

In ani recenti, Baroneasa Warnock a devenit unul din propagatorii majori ai viziunii eticii secolare — aplicand la tot spectrul de preocupari etice. Limitarea abordarii ei seculare este faptul ca ceea ce se transmite este adese ori mai mult decat crede ea ca este corect si etic.

In numarul prezent al “The New Statesman” un proeminent ziar intelectual din Marea Britanie, ea argumenteaza din nou ca politiice politicii trebuie sa fie eliberate de influenta religioasa. Fundalul este o noua controversa despre posibilitatea creari de embrioni uman-animal.

Dupa cum scrie Baroneasa Warnock:

“Cu cativa ani in urma Lordul Justice Bngham a observat ca judecatorii trebuie sa pornunte judecati moare in tribunale. Nu mai are sens sa spunem “Aceasta nu este o curte a moralurilor”. Bineinteles niciodata n-a prea avut logica sa spunem astfel, crima era rea din punct vedere moral si legal. Legea penala a reflectat mai mult sau mai putin crezurile acceptate morale; daca ar inceta sa fie astfel ar devenii ne-aplicabila.

Totusi, presupunerea comfortabila a coincidentei intre crezurile morale si legea penala nu mai este justificabila. Desi mare parte din lege ramane in acord cu ceea ce societatea crede ca este drept si bine, suntem tot mai constienti ca exista si diferente de nereconciliat. Ca indivizi particulari s-ar putea sa fim multumiti sa aparam o practica a tolerantei, un fel de relativism moral, dar in viata publica, in legistaltie si in aplicarea legii, nu exista loc de relativism. Societatea supravietuieste doar daca este supusa regulilor legii, si legea trebuie sa fie fara echivoc, si trebuie sa se poata aplica tuturor la fel.”

Ca sa spunem lucrurilor intr-un limbaj mai simplu, Warnock crede ca societatea este acum divizata cu privire la intrebarile morale de baza cu privire la care nu mai exista un conses moral. Astfel, legea trebuie sa aleaga de aprtea cui este si sa fie fara echivoc. In alte cuvinte, o parte castiga victoria politica.

Ea continua:

Daca luam in considerare trecerea, votarea unei noi legii, problema devine evidenta. De exemplu, cu legea Embriologiei, care urmeaza sa fie dezbatuta in the House of Commons in mai, exista un dezacord moral profund intre cei ce permit creerea, cercetarea a amestecului de embrioni umani (nucleul unei celule umane, incorsetat in coaja goala a unul ou al altui animal) si cei care privesc lucrul acesta ca pe o mare ofensa morala. Cum poate fi o astfel de disputa morala rezolvata?

Spre lauda ei, Baroneasa Warnock, vede ca fiind ireconciliabila natura diferenteleor dintre cele doua intelegeri ale embrionului uman. Legea fie va proteja viata si demnitatea umana a emrbionului ori va ingadui sa fie folositi in experimente si distrusi. Noi vorbim aici de fiinte umane in stare de embrion– ori despre o colectie de celule umane neinsemnate. Felul in care te hotaresti cu privire la problema asta are de aface cu viziunea ta asupra lumii.

Baroneasa Warnock vrea sa se asigure ca anumite obiectii teologice si religioase nu sunt ingaduite pentru a impiedica ceea ce ea considera a fi progres in lumea stiitifica si medicala. Forma argumentului ei, totusi, demonstreaza ca exista limitati inerente a unei viziuni asupra lumii seculare.

In primul rand, Warnock ca redarea unei etici seculare n-are nimic de aface cu implicatiile viziunii asupra lumii. Oamenii religiosi au prejudecati– ea pare sa creada ca cei seculari n-au. Secularismul este pur si simplu normal, preocuparile teologice sunt excentrice.

Mai mult:

Societatea nu este o organizatie religioasa ca biserica. Legile trebuie pe cat este posibil sa fie facute in interesul, mult mai cuprinzator decat problemele de credinta, al tuturor membrilor societatii, fie ca ei au sau nu vederi religioase. Ca legislaotori, premierii si guvernele trebuie sa ia in considerare care sunt consecintle masurilor care le sunt pune inainte, cum vor afecta acestea societatea si daca acestea vor face mai mult bine decat rau. Este rolul legislatorilor sa fie cei care se gandesc la consecinte. Ei nu trebuie sa se intrebe “Ce ma invata religia mea despre o astfel de masura?” ci “Cum va beneficia societatea in lumea empirica?”

Aceasta este o afirmatie foarte importanta, pentru ca in ea Warnock argumenteaza in favoarea modelului etic de gandire a unuia care se gandeste la consecinte– o abordare care limiteaza intrebarile morale la consecintele prevazule ale unui fapt. Asa cum vede ea problema prezenta, tratamentele medicale care ar putea reiesi din aceasta forma a embrionului pur si simplu depasesc ori ce alte considerente.( si aici este inclusa si ingrijorarea cu privire la statutul moral al embionului uman.)

Abordarea ei bazata pe consecinte ii permite sa ignore intrebarea cu privire la embrion in sine si ingrijorari cu privire la experimentarea umana si distrugerea vietii umane. Limitarea abordarii ei devine evidenta atunci cand subiectul uman nu mai este un embrion ci o pesoana umana dupa perioada de gestatie. Legile internationale si protocoalele care guverneaza experimentele medicale pe subiecti umani nu sunt bazate argumentele cu privire la consecinte. In schimb, se bazeaza pe argumentule cu privire la demnitatea inerenta a fiecarei vietii uname. Baronesa Warnock poate evita aceasta intrebare cu privire la embrioni doar daca se angajeaza intr-o teorie etica pe care n-o poate aplica altor fiinte umane. In alte cuvinte, ea a decis ca embrionul nu este demn de considerare in el insusi.

Mai mult, ea spune ca problema cruciala are raspuns in aceasta intrebare : “”Va beneficia societatea in lumea aceasta empirica?” In timp de Baroneasa Warnock crede clar ca un beneficiu potential al cercetarii pe baza de embrioni “in lumea empirica” poate sa includa tratamente medicale, ea ingnora in intregime faptul ca consecintele devaluarii vietii omenesti si a demnitati umane– chiar si “in lumea empirica”– ar fi devastatoare.

Putem multumi Baronesei Warnock din Weeke pentru ca ne-a amintit ca fiecare dintre noi funcionam pe baza unui sistem de viziune asupra lumi si ca toate viziunile asupra lumii implica presupuneri ideologice si filozofice– incluzand aici si viziunea aspura lumii seculara. Nu exista neutralitate.

Aceasta a fost întrebarea pusă la sfârşitul săptămânii trecute de editorii de la The Washington Post şi săptămânalul din discuţia “On Faith”. Întrebarea declarativă a editorilor a fost: Chiar e nevoie să crezi că Învierea este literal adevărată – că Domnul Isus a venit la viaţă în trupul Lui – ca să fii creştin?

O întrebare asemănătoare este adesea pusă despre diferite doctrine creştine şi asemenea întrebări nu pot fi ocolite. Dacă cuvântul „Creştin”, adeseori folosit ca şi substantiv, însemnează ceva, atunci trebuie definit – iar definiţia trebuie să includă câteva din doctrinele esenţiale de bază. Noul Testament nu ne dă aici de ales, pentru credinţele esenţiale sunt menţionate explicit în prezentarea biblică a Evangheliei.

Asupra acestei întrebări esenţiale – Chiar trebuie să creză că Învierea de literal adevărată – că Isus a venit la viaţă în trup – ca să fi creştin? Biblia este foarte limpede.

Aşa cum am spus în articolul On Faith column:

Învierea literală, istorică, trupeşte a Domnului Isus Christos din morţi este lucrarea mântuitoare a Domnului Isus de la Cruce. Lucrurile sunt simple: nu este Înviere – nu este Creştinism. Din acest motiv, credinţa în Învierea Domnului Isus este esenţială ca să fii creştin. Învierera Domnului Isus este miracolul central al credinţei creştine.

Aşa cum Noul Testament ne descoperă, învierea reprezintă completa satifacţie a Tatălui în supunerea Fiului – chiar şi în moarte. Păcatul şi moartea nu au ultimul cuvânt. Într-adevăr, acestea sunt învinse prin lucrarea salvatoare a Domnului Isus.

După cum înţelege Pavel, Creştinismul stă sau cade cu mormântul gol. Dacă Domnul Isus nu este înviat, suntem cei mai nenorociţi dintre oameni, deoarece credinţa noastră este zadarnică. Aceia care predică un Creştinism fără Înviere au înlocuit adevărul Evangheliei cu o minciună. Dar, Pavel a declarat : Christos a înviat din morţi. Credinţa noastră nu este zadarnică, ci este în Domnul Isus – Cel înviat. El, de bună voie, a înfruntat moartea pe Cruce şi a învins moartea prin mormânt. Învierea este semnul suprem al rascumpararii !

Vestea cea mare a Învierii este aceasta – aceia care vin la Domnul Isus prin credinţă vor împărtăşi în El victoria asupra păcatului şi morţii. Credinţa în Învierea Domnului Christos este explicit esenţială ca să fi creştin. Biserica Creştină a înţeles aceasta încă de la început, şi apostolul Pavel nu a lăsat urmă de îndoială atunci când a spus că aceia care sunt mântuiţi sunt cei care mărturisesc cu gura lor că Isus Christos este Domnul şi cred în inima lor că Dumnezeu L-a înviat din morţi (Romani 10:9).

Aici au fost câteva răspunsuri semnificative. Episcopul N.T. Wright a argumentat că Învierea este un eveniment „concret” în istorie ca şi afirmaţia centrală a victoriei Domnului Isus, dar nu a răspuns la întrebarea pusă. În mod cu totul ciudat, Michael Otterson, Director la Relaţii cu publicul la Biserica lui Isus Christos şi a sfinţilor din zilele din urmă a spus: „Să scoţi Învierea din Creştinism este să devastezi credinţei creştine mult din speranţă şi promisiune”. Mult? Apostolul Pavel a spus că ar fi devastat toată speranţa şi promisiunea din credinţa creştină. Ce le-ar rămâne mormonilor să creadă?

Interesant, Deepak Chopra, preşedintele New Age la Alliance for a New Humanity, a făcut această afirmaţie: Cred că sunt trei moduri de interpretare a Învierii şi să rămâi creştin, în accepţiune cuvântului:

1. Isus din Nazaret a înviat cu adevărat
2. Divina Înviere ca şi miez al credinţei creştine
3. Învierea duhului când o persoană ajunge la o înţelegere mai înaltă.

Acum, Chopra scrie ca unul care ştie că este în afara credinţei creştine, dar îşi pune punctul de vedere atât de interesant ca unul care ar fi făcut parte din teologia protestantă liberală – este de ajuns să crezi că apostolii au experimentat o cunoştinţă a Domnului Christos înviat.

Într-un set de articole „Asupra credinţei” multe personaje au vorbit ce înseamnă învierea pentru ei. Nu neaşteptat, episcopul pensionar John Shelby Spong a spus mai mult ce nu crede el – o altă mărturie pentru teologia liberală: Nu cred că trupul mort al lui Isus a fost resurcitat fizic în a treia zi şi a fost adus la viaţă în lumea asta, cel puţin aşa cum afirmă evangheliile târzii, dar cred că în El şi prin El oamenii au găsit o cale care este veşnică şi aşa ei L-au portretizat ca fiind cel ce trece şi transcede limitele morţii.

Spong a spus că vorbea „pentru acei oameni care s-au dedicat experienţei lui Isus, dar pentru că ei sunt cetăţeni ai secolului 21 nu îşi pot îndrepta mintea după dulciurile primului secol ca să spun „Cred” explicaţiilor tradiţionale oferite de scriitorii biblici.”

Aşadar, pare a fi ciudat daca nu chiar si cinstit. Alegerea este între John Shelby Spong şi apostolul Pavel. O alegere atat de clara e un adevarat dar.

Revista Details este versiunea americana a ceea ce britanicii numesc „revista barbatului tanar” – mai degraba o revista cu gust care exprima o perspectiva a ceea ce s-ar presupune a fi o viata de calitate pentru adultii tineri. Revista expune o varietate de articole despre moda barbateasca, echipamente, probleme de stil de viata si divertisment. Asemenea celor mai multe astfel de reviste, publicitatea stralucitoare ocupa mult spatiu.

Coperta revistei din aceasta luna include o intrebare interesanta „Ai fi cu adevarat/pe bune impacat daca copilul tau ar fi homosexual?” Ca o revista de cultura liberala (cel putin in problemele stilului de viata) ar putea ridica o astfel de intrebare e fascinant in esenta. Continutul articolului este chiar si mai atractiv.

Reporterul David Hochman isi incepe astfel articolul:

Jerry (nu este numele lui real) este un liberal neapologetic hollywood-ian. Conduce un Prius si-l sustine pe Barack Obama. Are o mentalitate la fel de deschisa la problema homosexualitatii cat a unui parinte de 40 de ani din Mica Liga heterosexuala. De fapt, asemenea cuiva care este responsabil pt desfasurarea zilnica a uneia dintre cele mai mari comedii TV, Jerry ar putea la fel de bine sa fie primarul orasului Gayberry (n.tr.: joc de cuvinte). „Daca fac ordine si nu gasesc homosexuali, chiar ma ingrijorez”, spune el.

Geoff (nu este numele lui real) este la fel. Profesor de istorie si autor cunoscut in New York City, este inconjurat de o veritabila armata de homosexuali – editorul sau, agentul sau literar, cei mai apropiati confidenti („Gay, gay, way gay”, spune el) – si asta e modul de viata care-i place acestui parinte de 42 de ani cu mariaj fericit, a carui idee despre cer se reduce la tribunele echipei Knicks.

Dar in timp ce Jerry, Geoff si alti parinti progresisti ai generatiei proprii sunt mai mult decat impliniti servind margaritas (n.tr.:cocktail cu tequila) si urmarind impreuna cu prietenii lor homosexuali Project Runaway (n.tr.: o productie TV in care are loc o competitie intre creatori de moda), nu sunt atat de linistiti la ideea ca urmasii lor urmeaza calea lui Dumbledore (n.tr.: un personaj al ciclului de romane Harry Potter) . Si doar conditia anonimatului le-ar permite sa intre in amanunte exacte si explicative.

Acestia sunt oameni care vor sa transmita in mod vadit ca homosexualitatea e normala. Traiesc si muncesc intr-o mediu social in care aceasta atitudine este singura optiune/pozitie politic corecta. Si totusi, cand vine vorba de proprii fii – cu siguranta n-ar fi de-acord ca ei sa devina homosexuali.

„ Asta…ar fi viclenie”, spunea Geoff. Dupa cum explica Hochmann:

Daca esti tata, sunt sanse sa fi avut si tu un astfel de conflict launtric. Nu conteaza cat de instruit esti (sau crezi ca esti), cand se ajunge la aspectul acesta, nu doresti ca fiul tau sa fie homosexual. Poate chicotesti cand micul Leo isi pune aripi de fluture si canta pentru a treia data la rand la serata ( hei, e doar o mica estompare a masculinitatii), dar de fapt te gandesti: nu, Dumnezeule ,nu. Toate acestea devin indeosebi complicate cand te muti in cercuri sociale in care homofobia este considerata la fel de neconceput ca pedofilia, si unde parintii organizeaza petreceri de cuplare pentru baietii de liceu pt a arata cat de toleranti sunt (chiar se intampla astfel de lucruri in locuri precum Berkeley, California). Caitlin Ryan, asistent social in San Francisco, a auzit despre cel putin cateva astfel de evenimente. „Parintii organizau o sumedenie de celebrari”, spune ea. „Si acesta e un alt mod de a marca schimbarea statusului in viata”.

Recunoasterea ca acesti barbati nu si-ar dori ca fii lor sa fie homosexuali este considerata interesanta/cu priza la public de catre revista Details. Ridica o multitudine de intrebari pentru o revista seculara. Este aceasta doar o forma de ipocrizie morala? Este aceasta doar un tabu cultural ? Se presupune ca acesti barbati sa termine cu aceasta preocupare? Acest articol expune deschis ca acesti barbati nu sunt preocupati numai de sexualitatea tinerilor lor baieti, ci si de-asemenea de realitatea pe care o asociaza semnalelor traditionale ale masculinitatii.

O sectiune aditionala a articolului cere o atentie sporita. Hochman explica ca Ritch C. Savin-Williams, directorul Laboratorului Sex&Masculinitate a Universitatii din Cornell, a facut o descoperire interesanta:

Parintii care spun ca sunt deschisi conceptului de homosexualitate sunt cel mai adesea cei mai refractari la declararea unui copil ca fiind gay. „Probabil fac diferenta intre copilul tau si al meu”, spune el. „E in regula daca copiii altora sunt homosexuali, dar cu propriul meu copil e o alta poveste. Intradevar, cativa dintre tinerii care au avut parinti religios-conservatori, raspund cel mai bine datorita valorilor cultivate in familie. Dar e progresul, falsa moralitate cea care frecvent nu se descurca.

Acesta e o alta parte suprinzatoare a articolului, datorata caracterului revistei insasi. Savin-Williams probabil intuieste ceva cand relateaza ca multi tineri considera a fi mai usor sa-si declare homosexualitatea in fata unor parinti crestini in termenii respectului, pt ca acesti parinti stiu ca Dumnezeu asteapta ca ei sa-si iubeasca copiii indiferent ce-au devenit

Sper ca aceasta e o alta motivatie centrala a raspunsului diferit al parintilor crestini. Crestinii cred in puterea transformatoare a Evangheliei. Ceea ce socheaza lumea ca fiind o sporita abatere de la mersul ei este credinta biblica ca comportamentul homosexual sub orice forma este un pacat. Dar conceptia ca oamenii se pot schimba – sau ca sunt fortati sa se schimbe – este de-asemenea o abatere tot mai mare de la starea/tonusul cultural.

Situatia delaileata in revista Details (n.tr.: joc de cuvinte in original) ne dezvaluie o inspaimantatoare confuzie a culturii liberale in problematica homosexualitatii, nu doar in cultura, ci chiar in viata propriilor lor copii. Este ipocrizia data in vileag in aceasta imagine? Sigur ca da. Dar fatarnicia este un pericol inerent oricarei pozitii morale – ambelor baricade ale disputei asupra homosexualitatii.

Barbatii intervievati in acest articol dezvaluie de-asemenea puterea bunavointei comune – umbra prelungita a constiintei morale. Ezitarea in ceeea ce-i priveste pe proprii fii si homosexualitatea – aproape panica – este un semn subtil al detinerii cunostintelor morale care le complica judecata morala. Vor sa fie impacati cu ideea de homosexualitate a fiilor lor – dar pur si simplu nu reusesc.

Parintii crestini si bisericile crestine ar trebui sa fie primii care sa se framante cu aceasta problema – ce-ai avea de spus daca fiul tau (sau fiica) ti-ar dezvalui pacatul homosexualitatii?

Cei care cred (sau sustin ca cred ) ca homosexualitatea nu este un pacat pot doar replica cu o anume forma a ceea ce numeste lumea ca fiind acceptare/toleranta. Dar, dupa cum ne dezvaluie acest articol, adesea este o pseudo-acceptare.

Crestinii stiu ca homosexualitatea este un pacat – aceasta nu este scopul Creatorului pt sexualitatea noastra. Replica parintilor crestini la „declararea” unui copil ca homosexual consta cu siguranta in soc si mahnire, dar de-asemena intr-o ocazie pt har si marturie. La aceasta rascruce, copilul are nevoie ca parintii crestini sa fie crestini pana-n maduva oaselor. Suntem recunoscatori revistei Details ca ne-a reamintit aceasta.

Dumnezeu are cateodata moduri ciudate de-a ne atrage atentia.

]]> http://roalmohler.wordpress.com/2008/05/05/ai-fi-impacat-cu-un-copil-homosexual/feed/ evedyahu http://roalmohler.wordpress.com/2008/04/29/autoritatea-biblica-si-predicatorul/ http://roalmohler.wordpress.com/2008/04/29/autoritatea-biblica-si-predicatorul/#comments Tue, 29 Apr 2008 21:48:39 +0000 evedyahu http://roalmohler.wordpress.com/?p=135

In editia inaugurala a “Christianity Today”, datand din 15 octombrie 1956, aparea si un articol a lui Billy Graham intitulat, “Autoritatea Biblica in Evanghelizare“. Punctul principal ai articolului era limpede- daca nu spunem fara ezitare “asa vorbeste Domnul” autoritatea in predicare si evanghelizare, intregul mesaj este lipsit de orice autoritate. Singura autoritate care conteaza, insista Dr. Graham, este cea a Bibliei ca Cuvant al lui Dumnezeu.

Intr-adevar, aceasta incredere in autoritatea biblica a fost, cel putin in parte, motivul pentru care s-a infintat “Christianity Today” ca stindard al ziarelor americane pentru evanghelizare sub editarea lui Carl F.H. Henry.

Acum, la jumatate de secol de la publicarea acelui articol, Angie Ward de la revista “Leadership” a inceput de la acest articol si a intrebat 5 predicatori — Ce si daca, s-a schimbat ceva?

Mi-a facut placere sa raspund intrebarilor ei si sa particip la acest proiect. Ea a intervievat de asemenea pe David Anderson, pastor la Biserica Bridgeway Community Church din Columbia, Maryland; John Buchanan, pastor la Biserica Fourth Presbyterian Church din Chicago si editor si columnist la “The Christian Century”; Tullian Tchividjian, un nepot a lui Billy Graham si pastor al Biserici New City Church din Margate, Florida, si Rick Warren, pastorul care a plantat Biserica Saddleback Church din Lake Forest, California.

Articolul ei “Autoritatea Biblica si predicatorul de azi” se bazeaza pe aceste interviuri. Predicatorii intervievati reprezinta oarecum o varietate de predicatori din spectrul protestantismului american, John Buchanan reprezentand protenstantismul liberal si publicatiile lui istorice din “The Christian Century”.(tocmai revista fata de care Christianity Today se presupunea sa reprezinte o alternativa)..

Sugerand ca prooroci vechiului testament sa fie exemple pentru predicatorii moderni, Dr. Graham s-a referit la predicatori ca fiind “gura lui Dumnezeu”. Revista a intrebat atunci daca ar mai trebui sa consideram predicatorii din zilele noastre ca fiind “gura lui Dumnezeu” (portavocea lui Dumnezeu).

Eu am raspuns:

Cu siguranta ca se presupune sa fiu vocea Scripturii, un instrument uman prin care Scriptura se face auzita si primita de catre poporul lui Dumnezeu. Caci autoritatea omeneasca a

predicatorului nu ajunge decat la urechile omului. Doar Dumnezeu Insusi poate lua Cuvantul Lui si sa il duca de la ureche in inima omului.

Imi sustin acest raspuns, si prin comentariile largi pe care le-am facut in acest interviu cu privire la faptul ca predicatorul este glasul lu Dumnezeu numai atunci cand Cuvantul lui Dumnezeu este predicat asa cum trebuie. Asa cum reformatii spuneau limpede, predicarea este mijlocul prin care Dumnezeu vorbeste poporului Sau ca comunitate adunata impreuna. Prin Cuvantul predicat si lucrarea Duhului Sfant, Dumenzeu vorbeste de fapt poporului Sau.

Dr. John Buchanan a raspuns:

Trebuie sa fim foarte atenti cu privirea la asta. Asa de multi oameni au abuzat lucrul acesta, incat predicatorii trebuie sa fie foarte atenti cand afirma ca sunt glasul lui Dumnezeu. Cred ca predicatorul trebuie sa fie sugestiv nu declarativ. Sunt multe momente in istorie cand oamnenii (ca Dietrich Bonhoeffer si Martin Luther King) au fost chemati cu sa spuna cu autoritate “Lucrul acesta este rau, gresit”. Dar threbuie sa fim precauti. Una dintre doctrinele centrale este ca noi suntem lipsiti de slava lui Dumnezeu. Pacatul ne atinge pe toti. Chemarea noastra este sa studiem, sa ne rugam, sa impartim cuvantul si apoi sa-l transmitem oamenilor.

Problema cheie aici este propunerea ca predicarea sa fie “sugestiva nu declarativa”. In timp ce predicatorul trebuie sa fie smerit cu privire la sine, la proriile lui abilitati, si lipsurile lui inerente, predicatorul nu trebuie sa fie doar sugestiv de la amvon. Abordarea “sugestiva dar nu declarativa” defineste bine pe cei mai multi predicatori protestanti liberali, dar cred ca explica de asemenea si declinul acestor biserici si denominatiuni. Pierderea de incredere in autoritatea bibliei duce inevitabil la declinul autoritatii de la amvon.

Asa cum remarca Martin Luther, “Da, aud predica, dar cine vorbeste? Pastorul? Nu, nicidecum! Nu auzi predicatorul. Intr-adevar vocea e a lui, dar Dumnezeul meu graieste Cuvantul Lui cand el predica sau vorbeste. Astfel ar trebui sa cinstesc Cuvantul lui Dumnezeu ca sa pot deveni un bun elev al Cuvantului Sau.