Skip to content

„Unde se duc culorile noaptea?”– Copiii si nevoia de tacere

Iulie 10, 2009

Una dintre cele mai lamentabile aspecte ale vietii moderne este disparitia taceri, linistii. Pe parcursul istoriei omenirii, linistea a fost parte a vieti. Multi indivizi au trait o parte semnificanta a vietilor lor in tacere, lucrand in singuratae si nefiind deranjati de de interpunerea unui zgomot constant. Istoricii scot deseori in evidenta faptul ca Revolutia Industiala ca fiind marele punct de cotitura pentru experienta umana a zgomotului inconjurator si a galagiei constante. Infintarea fabricilor si concentrarea populatiei in orase a adus o transformare care a insotiti zgomotul crescand si disparitia linisti. Astazi, poblema poluari auditive este o preocupare pentru multi dintre noi care descopera ca vietile noastre sunt intrerupe de sunete nedorite si de zgomotul constant.


Cultura noastra acum isi asuma zgomotul si disponibilitatea constata de muzica, galagie electronica si divertisment. In multe camine, nu existe in mod real liniste – cel putin in orele in care sunt trezi. In unele camine, membri familiei traiesc in medii izolate de sunete independente, cu Ipods, televizoare, radiouri, si orice alte tehnologii care ofera o experienta individualizata a sunetului.

Toate acestea isi spun pretul pe sufletul nostru. Psihologii argumenteaza ca dezvoltarea individuala a identitatii cere perioade extinte de singuratae, reflectie si liniste. Traditia crestina a onorat linistea ca disciplina spirituala si un efort intentionat de a fugi de zgomotul vietii de zi cu zi pentru a auzi ceea ce zgomotul nu poate da. Dar astazi, copii sunt deseori supusi unui braraj constat de galagie.  multi sunt crescuti cu coloana sonora a televizorului sau alte forme de divertisment. unii parinti par sa se teama de liniste si se straduiesc sa se asigure ca, copiii lor nu sunt inconjurati fara vreo forma de sunet. Scriind pentru numarul din luna iunie a  Standpoint, Susan Hill argumenteaza ca, copiii nostri sunt insaraciti prin a fi lipsiti de liniste. Am tradat copiii, afirma ea, prin a le”confisca linistea, tacerea”. Dupa cum explica;

„Dar asa de dificil a devenit sa gasesti asemenea oaze de liniste, incat multi copii nu au eperimentat-o niciodata. In a adopta zgomotul constant, parem sa fim speriati de liniste. De ce? ne este teama de ce vom descoperii atunci cand vom fi fata in fata cu noi insine acolo? Poate ca acolo nu va fi decat un mare vid, nimic in noi, si nimic nici in afara noastra. Ingrozitor. Hai sa izgonim temerile astea cu niste zgomot, repede!”


Cei mai multi dintre noi vom realiza repede ce adevaruri contine evaluarea ei. Se pare ca multi dintre noi suntem, mai mult sau mai putin, speriati de liniste. Copiii nostri mostenesc rapid aceaisi teama.
In „Liniste, va rog” Susan Hill descrie desfatarile linisti intr-un fel care captureaza in mod frumos ceea ce multi dintre noi am pierdut:


„Intr-o biblioteca linistita, intorcand pagina dupa pagina, mazgalitul creionului pe hartie, sunt sunete separate si distincte. Ele se identifica pentru noi, ele au personalitate. Sunt frumoase. Nu numai sunetele naturale castiga bogatie intr-un context al linistii- ci toate sunetele o fac. Sa ne lipsim pe noi insine si pe copiii nostri de abilitatea de a deosebii astfel de detali de aura, inseamna sa ne micsoram viata senzoriala.”


Asa cum Susan Hill, recunoaste, linistea completa este foarte greu de realizat. Tinta ei nu este de a vedea copii experimentand o liniste artificiala, cu aceea de a vedea copiii experimentand sunetele naturale care vin ca daruri– sunete care cer ca televizorul sa fie inchis ca sa le poti auzi.


„Copiilor nostri le este prea rar data oportunitatea sau sunt invatati ca, contrastul dintre zgomot si tacere, asemnea paralelei unuia care este singur sau in compania altora, este vital pentru cresterea si maturitatea individuala” explica ea. Aceasta crestere si maturitate, cultivate prin liniste este esentiala educatiei – atat mentala cat si sufleteasca. Lectura, scrisul, analiza si reflectia toate cer un anumit nivel de liniste. Multi copii, in mod particular, adolescenti, isi scurtcircuiteaza educatia prin a dezvolta o dependenta de sunet, chiar si atunci cand studiaza (in fine, cum numesc ei invatarea). Viata mintii si modelarea sufletului cer abiliotatea de a auzi si recunoaste si ntelege ceea ce s-ar pierde in cacafonia sunetelor. Ea exprima lucrul acesta frumos :


„Daca, copiii nu invata sa se concentreze in fantana tacerii, mintile lor devin frangmentate iar temperamentele lor iritabile, abilitatea lor de a absorbi cunostinta si de a o discerne, grada si evalua nu se dezvolta deplin. A citi o carte in liniste, a observa o picatura de ploie cum se scurge incet pe geam sau o buburuza care se catara pe o frunza, a incerca sa auzi sunetul pe care il face o pisica atunci cand doarme, a pune intrebari traznite ca aceasta < Unde se duc toate culorile noaptea?> si a specula despre raspunsurile posibile – toate acestea se fac cel mai bine in tacere unde imaginatia poate infolori si detaliile precise si complicate ale lumii inconjuratoare pot fi examinate cu ea mai mare concentrare. „


Unde se duc toate culorile noaptea? Noi toti, oricare ar fi varsta noastra, avem nevoie de darul linistii ca sa ne putem gandii la astfel de intrebari – si sa auzim ceea ce zgomotul constant nu ne lasa.

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Octombrie 20, 2009 6:17 pm

    Superb mesaj!Felicitari sincere!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: