Si ce daca Avortul sfarseste o viata? O candoare rara din partea Culturii Mortii

 

Este un PRUNC NENASCUT ” O VIATA  care merita sa fie salvata?” intrebarea este ingrozitoare dar argumentul a fost mult prea real. Intr-un articol recent, Mary Elizabeth Williams de la Salon.com a recunoscut   lucurul pentru care miscarea pro-viata a luptat tot timpul – si anume ca de la momentul conceprei un prunc nenascut este o viata umana de netagaduit. Si totusi, Williams argumenteaza ca aceasta viata umana nenascuta trebuie exterminata daca o femeie doreste un avort. Copilul este o viata, dar in viziunea ei groteasca „o viata care merita sacrificata.”

Miscarea pentru drepturile avorturilor a avut din totdeauna o problema cu limbajul. Americanul de rand inca aude cuvantul avort cu o anumita revolta morala. Activistii nu au avut nevoie de o analiza de marketing sofisticata ca sa inteleanga atat lucru. De la inceputurile miscarii ei au trecut de la argumentul public la limbajul alegerii – o femeie are „dreptul de a alege.”

Dar sa aleaga ce? N-a fost necesara nicio revolutie legala pentru ca femeia sa aiba dreptul de a purta copilul nenascut pana la nastere. Ce s-a cerut a fost dreptul de a alege sa omoare acel copil nenascut. Acesta este realitatea morala care a fost umbrita  si camuflata de limbajul pro-alegere. 

 In ultimele saptamani, cel de la Planificare Parentala ( Planed Parenthood) au revelat faptul ca se indeparteaza de limbajul pro-alegere, pentur ca nu functioneaza. Mary Elizabeth Williams este de acord, spunand ca schimbarea trebuia facuta de mult. Ea argumenteaza ca miscare pro-avort a cazut prada „trucurilor viclene si murdare” ale miscarii pro-viata  – o miscare despre care spune ea, care a controlat problema vietii de prea mult timp. 

Apoi cu o candoare infioratoare, Williams merge mai departe in a afirma ca fiecare copil nennascut este viata umana. Dar, argumentul ei nu este pro-viata. Departe de asta.

In cuvintele ei:

„Atunci cand noi cei de partea pro-alegere devenim ingraditi in jurul intrebarilor despre viata, ne face contradictorii si ilogici. Am prietene care s-au referit la avorturile lor ca „racaind gramada aia de celule” ca mai apoi dupa cativa ani sa fie extaziate de sarcinile lor pe care le descriau in termenii „bebelusul meu” si „copilul asta”. Stiu femei care au fost usurate de avorturile lor dar care au fost intristate de pierderea unei sarcini. De ce nu putem cadea de acord ca felul in care au simtiti vis a vis de sarcinile lor este vast diferit, dar ca este destul de  prostesc sa pretinedem ca ceea ce crestea in ele  nu era acelasi lucrur? Fetusii nu sunt slelectivi in felul acesta. Ei nu se califica la viata doar daca exista intentia de a le da nastere.”

 

Williams strapunge evaziunea pro-alegere. Fetusul este viata umana, afirma ea – fiecare fetus, dorit sau nedorit de care mama lui, planificat sau neplanificat ca sarcina. Ea afirma chiar si ca viata incepe la concepere. Dar, ea se grabeste sa argumenteze ca faptul ca un copil nenascut este viata umana, nu inseamna ca n-ar trebui avortat. 

 

Ea explica:

„Iata realitatea complicata in care noi traim : Nu toata viata este egala. Aceste este un lucru dificil pentru liberali ca mine despre care sa vorbim, ca nu cumva sa ajungem sa fim priviti ca gasca  iubitori de sentinta cu moartea, omaoara-ti bunica si copii nenascuti. Si totusi un fetus poate fi viata umana fara sa aiba aceleasi drepturi ca femeia in a carui trup locueste. Ea este seful. Viata ei si ceea ce este bine pentru circumstantele si sanatatea ei ar trebui sa primeze peste drepturile aceste entitati non-autonome care este in ea. Asta intotdeauna.  „

 

Astfel atat mama cat si copilul sunt deplin umani, deplin vii, si pe de-a intregul recunoscuti va viata umana. Dar mama poate avorta viata umana din ea pentru orice motiv sau pentru nici un motiv afirmat. Williams argumenteaza ca mama este un agent autonom pe cand copilul nu este. 

 

In candoarea ei premeditata, Mary Elizabeth Williams declara ca un copil nenascut este vita umana, dar nu o viata care sa fie vrednica de respect sau protectie. Asa cum insista Williams „As pune viata unei mama mai presus de viata unui fetus de ficare data – chiar daca trebuie sa recunosc convingerea mea ca intr-adevar acel fetus este viata.”

 

Ea cu sinceritate numeste pruncul nenascut viata umana dupa care isi incheie argumentul cu asta – „o viata care merita sacrificata”.

 

Cultura mortii este rareori atat de sincera, dar acesta este logica nedeghizata din spatele cauzei drepturilor avorturilor. Bebelusul uman, nenascut este doar „o viata care merita sacrificata.”

Cititi si plangeti. 

Sfarsitul evolutiei? Chemarea presedintelui Obama la casatorii intre persoane de acelasi sex

Este “Evolutia” presedintelui Obama pe tema casatoriilor persoanelor de acelas sex in sfarsit completa? Chemarea lui pentru leaglizarea casatoriilor persoanelor de acelas sex de ieri ( 9 mai 2012, ntr.) este o ‘borna’ istorica tragica.Un presedinte in functie al Statelor Unite ale Americii a cerut transformarea institutiei centrale a civilizatiei. Si totusi, niciun observator al acestui presedinte nu poate fii surprins. Sosirea unui astfel de anunt era doar o chestiune de timp.

Casa Alba, a confirmat lucrul acesta la doar cateva ore de la anuntul presedintelui. Asa cum scrie The New York Times pe 10 mai, “ Consilierii spun acum ca d-nul Obama a intentionat inca de la inceputul anului sa isi defineasca pozitia inainte ca democratii sa il nominalizeze pentru realegere in septembrie.”

Urmeaza o schimbare masiva in ce priveste ceea ce inseamna sa fi crestin

Editia revistei Time programata pentru saptamana de paste are pe coperta relatarea controversei despre Rob Bell si noua sa carte, Dragostea invinge ( Love wins).
Interesant este faptul ca, eseul este scris de nimeni altul decat Jon Meacham, castigatorul premiului Pulitzer, autorul si fostul editor al Newsweek – competitorul istoric al revistei Time.  Meacham, carea a studiat teologia la Universitatea Sudului (University of the South), il plaseaza pe Rob Bell in contextul mai larg al teologiei moderne, si chiar ofera o analiza funadamental empatica.

„Acum lucrurile s-au intors pe dos!”-Revolutia morala in perspectiva ampla

Aproape ca iti taie respiratia pagina despre revolutia morala de acum care transforma culturile vestice si uluieste credinta. In cursul unei singure generati, moralitatea sexuala care a supravietuit mii de ani, cedeaza in fata unei intelegeri morale cu totul diferite. Luati doar in considerare cuplul din Marea Britanie care au fost gasiti vinovati recent, de discriminare pentru ca ingaduiau doar cuplurilor casatorite sa imparta acelasi pat in hotelul lor micut. Peter and Hazelmary Bull detin o pensiune in Cornwall.

In Septembrie 2008, un cuplu de homosexuali au cerut o camela cu pat dublu si au fost refuzati de catre familia Bulls. Cuplul a actionat in judecata, iar saptamana asta un judecator a hotarat ca familia Bulls este vinovata de discriminare sunt legea egalitatii din 2007. Veea ce face ca acest caz sa fie in mod deosebit de tulburator este natura deciziei judecatorului.

Hauerwas – Cat de real este crestinismul american?

Profesorul Stanley Hauerwas de la Duke University Divinity School este un om care se bucura de intrebarile profunde si care are obiceiul de ai irita pe cei credinciosi. Intr-o editie recenta a ziarului The Guardian, cel mai recunoscut ziar londonez pentru stanga politica, Hauerwas i-a asigurat pe britanici ca, in ciuda raporturilor populare, America nu este asa de religioasa. De fapt, el argumenteaza ca America este chiar mai seculara decat Marea Britanie.

Greu de crezut? Autoritatea biblica si feminismul evanghelic

Greu de crezut? Autoritatea biblica si feminismul evanghelic

ANNE EGGEBROTEN a vizitat biserica Grace Community din Sun Valley, California si ce a desoperit acolo a socat-o. De fapt , ea a fost asa de socata incat a scris despre experienta ei in ditia din iulie 2010 a revistei Sojourners. Cititorii articolului ei vor fii si ei la randul lor socati, cel mai probabil – vor fi socati ca Eggebroten a fost suprinsa de ceea ce a descoperit acolo.

Predicatori care nu cred – scandalul pastorilor apostati

Exista clerici care nu cred in DUMNEZEU? Aceasta este intrebarea ridicata de un nou studiu care va atrage cu certitudine in mod considerabil atentia – si e normal sa fie asa. Doar cativa membri ai bisericii par sa fie dezinteresati cu privire la optiunea de a crede in DUMNEZEU a pastorilor lor.

Studiul a fost condus de Centrul de Studii Cognitive al Universitatii Tufts sub directa indrumare a lui Daniel C. Dennett si a Lindei LaScola. Dennett, desigur, este o figura proeminenta a “Ateismului modern” – o miscare noua, agresiva si influenta care a castigat o importanta audienta in numarul elitelor intelectuale si in media.

Stabilitatea inaintea experimentarii — intelepciunea mariajului

Corect inteleasa, casatoria tine intru totul de stabilitate. Intr-o lume a experientelor, evenimentelor si a angajamentelor  tranzitorii, mariajul este intransigent. Este pur si simplu un angajament permanent facut  intre un barbat si o femeie care se obliga sa traiasca loiali unul fata de celalalt pana cand moartea ii va desparti.

Aceasta este esenta si specificul casatoriei. Logica mariajului este lesne de inteles si dificil de corupt si acesta este motivul datorita caruia  institutia in cauza  a supravietuit de-a lungul timpului. Institutia casatoriei a rezistat datorita statutului sau esential. Reprezinta literalmente ceva fara de care o societate sanatoasa si functionala  nu poate supravietui.

Femeile si copiii primii? Povestea a doua transatlantice

Scenariul e prea-bine cunoscut si  povestea  inca  mai bantuie  gandirea moderna. Maretul transatlantic Titanic, care a fost construit ca fiind de nescufundat, a fost lovit de un iceberg in  14 Aprilie 1912 si scufundat in zorii zilei urmatoare, atragand in adancuri  1517 de vieti dintre cei 2223 de pasageri aflati la bord. Transatlanticul Titanic a dvenit o parabola a modernitatii – a limitelor tehnologiei si a ingamfarii umane. Este de-asemenea  un subiect de fascinatie perpetua datorita  istorisirilor si experientelor celor care au supravietuit  si a celor care au murit inecati, scoase la lumina pentru ca Titanicul a transportat multi oameni  de vaza (aristocrati sau inavutiti) ai momentului.

Mai putin celebra este povestea  scufundarii transatlanticului Lusitania care a fost lovit de o torpila germana in 7 Mai 1915, luand viata a 1198 de oameni din cei 1959 aflati la bord. Scufundarea vasului a fost un factor important in decizia intrarii Statelor Unite in Primul Razboi Mondial impotriva Germaniei, dar fara a avea un rol proeminent in imaginatia americanilor – in mare masura multumita Hollywoodului si fascinatiei sale pt Titanic.

Mergand mai departe, cele doua scufundari difera in mod notabil una fata de cealalta dintr-un punct de vedere crucial. Titanicului i-a luat ore intregi ca sa fie scufundat, facand loc unor remarcabile si impresionante drame umane care s-au desfasurat la bordului vasului ce se afunda in adancuri. Lusitania s-a scufundat doar in 18 minute, lasand prea putine urme in imaginatia umana.

Dupa cum se pare, au fost si alte diferente cruciale. Un studiu nou publicat in Proceedings of the National Academy of Sciences urmareste diferenta dintre comportamentul barbatilor de la bordul celor doua vase. Diferenta a fost remarcabila.  La bordul Titanicului, barbatii s-au comportat in general cu o mare preocupare pt femei si copii, facand tot ce le statea in putinta ca sa-i aseze in pretioasele si insuficientele locuri din barcile de salvare. Sute de barbati  s-au inecat impreuna cu Titanicul, demonstrand intelegerea responsabilitatii de a pune bunastarea si viata femeilor si copiilor deasupra propriior lor vieti.

La bordul vasului Lusitania ce se scufunda, scena s-a desfasurat intr-un mod cu totul diferit. Femeile si copiii au avut sanse mai mici de supravietuire decat barbatii, pentru ca acestia si-au folosit forta si viteza – avantaje naturale – pt a ocupa locurile din barcile de salvare, indepartand din drumul lor femeile si copiii.

Dupa cum concluziona revista The New York Times “, pe Titanic, copiii au supravietuit cu 14,8% mai mult decat adultii, in timp ce pe Lusitania, acestia au fost cu 5,3% mai putini. Iar femeile de pe Titanic au supravietuit cu 53% mai mult decat barbatii, in timp ce pe Lusitania au supravietuit cu 1,1% mai putin”.

Revista TIME ne ofera mai multe detalii:

Rezultatele sunt relevante. La bordul Titanicului, grupul copiilor sub 16 ani au reprezentat circa 31% din grupul de referinta al supravietuitorilor, iar cel de pe Lusitania era in jur de 0,7%. Barbatii intre 16 si 35 ani de pe Titanic au avut o rata a supravietuirii cu 6,5% mai mica decat grupul de referinta, in timp ce pe Lusitania a fost cu 7,9% mai mare decat grupul de referinta. Pentru femeile cu varsta intre 16 si 35 ani, decalajul a fost si mai dramatic: pt  femeile de pe Titanic a atins un imens varf de 48,3%; decalajul de pe Lusitania au  fost mai mic, dar totusi semnificativ, de 10,4%.  Cea mai frapanta diferenta in ceea ce priveste supravietuirea – nesurprinzatoare, avand in vedere perioada – a fost determinata de clasa sociala. Pasagerii de la prima clasa de pe Titanic au avut sanse de salvare cu 43,9% mai mari decat grupul de referinta; in mod remarcabil, cei de pe Lusitania au avut sanse cu 11,5% mai mici decat grupul de referinta.

Care sunt explicatiile pt aceasta diferenta? Cercetatorii au cautat cativa factori, dar au ales unul care parea mai evident – perioada de timp necesara vaselor pt a fi scufundate. Dupa cum se relateaza in studiu, la bordul vasului Lusitania, “ impulsul de moment a dominat comportamentul pasagerilor. Pe vasul Titanic care s-a scufundat treptat, a existat rezerva de timp pt  a reaparea tipare comportamentale influentate de aspectul social”.

Abordand problema  cu sinceritate, la bordul vasului Lusitania, barbatii au demonstrat “motivatii egoiste”. Dupa cum explica revista TIME, acesta este “un comportament bazat in cel mai mic amanunt pe egocentrism si care a dat castig de cauza barbatilor tineri. Pe Titanic, regulile privind sexul, clasa sociala si tratamentul preferential al copiilor – in alte cuvinte, bunele maniere – au avut sansa de a se impune”

Pornim de la  ipoteza ca “ regulile privind sexul, clasa sociala si tratamentul preferential al copiilor”  sunt puse pe seama “bunelor maniere” si a “tiparelor comportamentale determinate social”. Cu alte cuvinte, decizia barbatilor de a da prioritate femeilor si copiilor este doar un comportament deprins/invatat, o conventie sociala.

La atat se reduce totul?  Se ridica astfel o mare intrebare – sunt indreptatiti barbatii sa actioneze cu grija si atentie fata de copii si femei,  sau este doar o reminiscenta a moralitatii epocii victoriene?

Ce vor face feministele moderne in privinta aceasta? Cele care se zbat sa elimine toate diferentele semnificative dintre sexe, trebuie – daca sunt oneste – sa considere ca fiind rezultatul unei astfel de perspective  ceea ce s-a intamplat la bordul vasului lui Lusitania. Trebuie neaparat sa credem ca alegerea morala care face ca barbatul sa actioneze impotriva bunastarii proprii este doar un vestigiu al manierelor construit pe baze sociale?

La bordul vasului Lusitania, barbatii tineri au actionat conform instinctului de conservare egoist, iar femeile si copiii au fost lasate in voia valurilor. La bordul Titanicului, a existat rezerva de timp pt ca barbatii sa cantareasca riscurile si sa actioneze conform unei morale superioare. A existat rezerva de timp pt ca constiinta sa-si ridice vocea si sa-si proclame autoritatea, dictandu-le  barbatilor, tineri sau in varsta, cum sa-si faca datoria.

Perspectiva crestina bazata pe Scripturi explica aceasta realitate  in termenii revelatiei divine referitoare la ordinea morala in structurile creatiei, si in special in ceea ce numim constiinta. Chiar si in starea noastra decazuta, moralitatea ne dicteaza actiunile, fiind cea care ne sopteste launtric ce trebuie si ce nu trebuie sa facem – chiar daca nu este in propriul nostru interes.

Abordarea seculara are putine resurse pt a explica aceasta realitate, si se bazeaza pe cateva argumente izvorate din comportamentul de supravietuire evolutionist sau dintr-o moralitate construita pe considerente sociale. Abordarea feminista este chiar mai tragica. Ele militeaza pt o lume asemanatoare Lusitaniei, dar aceasta seamana mai mult cu Titanicul.

Femeile si copiii primii. Civilizatia insasi depinde de acest tip de moralitate. Fara ea, intregul proiect al civilizatiei umane este destinata scufundarii intre valuri.

Traducere: Ciprian Sturz

Cum vor auzi Evanghelia daca nu va fi cine sa le-o predice

Predicarea a ajuns intr-o  perioada dificila. Cel putin asa sugereaza un raport al Facultatii de Teologie Pastorala din cadrul Universitatii din Durham. Centrul de cercetare CODEC al British University care urmareste sa cerceteze „interfata dintre Biblie, mediul digital si cultura contemporana”, supervizeaza acest raport pt a marca ce-a de a 15 aniversare al Facultatii de Teologie Pastorala. Raportul nu este insa  prea incurajator.

Ruth Gledhill de la revista The Times (din Londra) afirma urmatoarele „Predicile, dupa cum arata istoria, pot fi asezate printre cele mai revolutionare  tipuri de discurs. De la Jean Calvin si pana la Billy Graham, predicarea a avut puterea de a misca inimile regilor, de a invrajbi natiunile, de a anima combatantii in dorinta de  a schimba lumea si de a impulsiona omenirea sa-si reformeze viata”.

Intradevar, predicarea este actul central al inchinarii crestine, iar nazuinta ei mareata se intinde mult deasupra dorintei de a schimba intreg mapamondul. Predicarea Cuvantului lui DUMNEZEU reprezinta mijlocul fundamental prin care EL raporteaza crestinii la imaginea lui HRISTOS. Inteleasa corect, adevarata predicare crestina nu are ca tinta numai viata pamanteasca, ci este si mijlocul prin care DUMNEZEU isi pregateste copiii pt vesnicie.

Si n-ati cunoaste acest aspect daca ati cantari importanta propovaduirii ghidandu-va doar dupa locul pe care-l detine in multe adunari contemporane. Gledhill remarca ca „in multe biserici acest moment vibrant a fost redus la ceva mai mult de 20 de minute de monolog monoton si care serveste doar pt a umple timpul dintre inchinarea prin muzica si pranz.”

Reducerea importantei propovaduirii nu este uniforma in toate adunarile si denominatiunile. Evanghelicii erau cei mai entuziasti cand venea vorba de predicare, in timp ce altii acordau o mai mica importanta propovaduirii Cuvantului. Gledhill remarca ironic ca „de-asemenea, baptistii si catolicii foloseau Biblia cu mai mult entuziasm in predicare decat o faceau anglicanii si metodistii.”

Anglicanii si-au exprimat mai degraba dorinta de a se distra/de a se destinde, decat de a fi educati. Reverendul Kate Bruce, membra a comitetului pt predicare si comunicare din cadrul centrului CODEC, spunea  ca „intr-o cultura care pretuieste spectacolul si indrageste modelul stand-up-ului, mai mult de un sfert dintre respondenti au sustinut ca si-ar dori o predicare care sa-i faca sa se simta confortabil, sa-i distreze.”

Ei bine, vor trebui sa fie rapizi cu distractia. Multi anglicani mentioneaza ca isi doresc ca predica sa dureze cel mult 10 minute. Dupa cum observa Gledhill, ei ar fi dispusi sa aloce pana la 20 de minute „daca n-ar exista ambiguitati.”

Probabil ca cea mai importanta intrebare ridicata de acest studiu este cum de atat de multi dintre cei care frecventeaza biserica (96,6%) sustin ca  „asteapta cu nerabdare ” predica. Ruth Gledhill comenteaza acest aspect:

In studiul lor, cercetatorii de la Durham recunosc incurcati ca foarte multi oameni asteapta nerabdatori predicile din cadrul serviciilor divine, si marturisesc ca este nevoie de mai multa munca ca sa inteleaga si motivatia lor.

Studiul ridica problema motivatiei nerabdarii cu care oamenii asteapta predicile: continutul, angajamentul, distractia, teologia sau simplul fapt ca le ofera un timp de deconectare totala.

Timp pt deconectare? Conform studiului, Marea Britanie are numai 3,6 milioane de oameni care frecventeaza regulat biserica, dintr-o populatie de peste 60 milioane de oameni. Asta inseamna ca numai aproximativ 5 procente dintre britanici participa la serviciile divine sau la alte intalniri bisericesti. Evident, multi dintre cei care participa,  „asteapta cu nerabdare” un mesaj foarte scurt din partea unui predicator  care-i destinde, care-i distreaza.

Anglia, desigur, este natiunea care ne-a daruit candva predicatori precum Charles Simeon, Charles Spurgeon si Martyn Lloyd-Jones. Acum, cu exceptia unor cazuri rare si binecuvantate de biserici evanghelice credincioase, propovaduirea a ajuns intr-o perioada de criza disperata.

Unii observatori ai modului de viata britanic estimeaza ca in prezent in fiecare saptamana numarul musulmanilor care frecventeaza moscheele este superior numarului crestinilor care participa la serviciile divine. Asta inseamna ca in Marea Britanie sunt probabil mai multi oameni care asculta mesajul imamilor ( preoti musulmani n.tr.) decat cei care audiaza propovaduirea predicatorilor.

Acest fapt ridica  o intrebare interesanta: marginalizarea propovaduirii conforme cu Biblia din multe biserici reprezinta cauza sau rezultatul regresului crestinismului printre popoare? Intradevar, trebuie sa fie atat cauza cat si efectul. In orice caz, nu putem spera la o redobandire a crestinismului biblic, autentic,  fara o prealabila restabilire a propovaduirii conforma cu Scripturile. Asta insemnand o predicare expozitiva, textuala, evanghelistica si doctrinala. Cu alte cuvinte, o propovaduire care va dura cu mult peste 10 minute si care nu va degenera intr-o forma de spectacol reconfortant.

De peste veacuri, copiii lui DUMNEZEU au fost salvati prin ascultarea unor invataturi biblice si propovaduiri curate. Proclamarea curata a Cuvantului lui DUMNEZEU este primul semn, prima trasatura fundamentala, esentiala a Bisericii. Si dupa cum sustineau reformatorii, unde aceasta trasatura lipseste, biserica nu mai exista.

Studiul supervizat de Facultatea de Teologie Pastorala este interesant, dar in acelasi timp inspaimantator. Dar a fost dobandit un mic castig prin aflarea raspunsurilor unor oameni confuzi asupra tipului de propovaduire pe care si-l doresc. Un predicator credincios considera ca prima si cea mai sfanta indatorire a sa este sarcina de a darui enoriasilor sai propovaduirea de care adunarea are nevoie.

Traducere: Ciprian Sturz